„Thut ihr Das!“

Cand era Horia imparatDespre schimbarea clasei politice nu se vorbeşte de ieri de azi. De aproape douăzeci şi şase de ani – de-o viaţă de om – răcnim, strigăm, implorăm din toata inima politicienii să-şi uite năravul de a fura din bugetul ţării, de a minţi întruna, de a distruge economia naţională, de a face praf orice proiect de însemnătate publică. De tot atâţia ani urechile lor înfundate cu fîşicuri de bani supţi din bugetele vitale ale statului – sănătăţii, educaţiei, transporturilor etc. – nu aud decât de vocea lăcomiei lăuntrice, lăsându-ne pe noi să urlăm degeaba în pustiu. Din comunişti au devenit cripto-comunişti, apoi capitalişti sadea; capitalişti veroşi trăgându-şi banii din afacerile oneroase cu statul pe care l-au jupuit fără păsare şi nu de pe o piaţă concurenţială.
Îmbrăcat într-o falsă ideologie de stânga, I. Iliescu a „privatizat“ şi închis mai apoi întreaga industrie a ţării, inclusiv sectoarele sale vitale, strategice. E. Constantinescu, neputinciosul, a fost învins de structuri. T. Băsescu a susţinut cedarea suveranităţii şi a încurajat plecarea românilor din ţară. K. Iohannis nu ştim înca ce hram poartă, timiditatea sa politica de până acum sugerând o aceeaşi neputinţă întâlnită la E. Constantinescu. Pe toţi se pare că i-a unit dispreţul şi nepăsarea faţă de ţara numită România, căci de dragoste faţă de ea şi faţă de poporul pe care ar fi trebuit să-l păstorească cu înţelepciune nici nu poate fi vorba.
Cu asemenea „domni“ care au sprijinit domnia banului şi a fariseismului în locul „domniei legii“ ne-am prăbuşit economic, demografic şi spiritual. Aşa se face că mai toate corporaţiile româneşti de tradiţie au ajuns în portofoliul unor privaţi (de multe ori obscuri), uneori în cel al altui stat – vezi cazul companiei Rompetrol, care aparţine statului Kazahstan… –, fără ca predarea acestei bogăţii naţionale să se reflecte în bunăstarea noastră. Printr-o încurajare susţinută şi perfidă de a ne părăsi propria ţară ne-am împuţinat ca niciodată în istorie, de ne este şi teamă să ne mai uităm la statisticile demografice oficiale anuale, darămite la previziunile pentru anul 2050. Cultura, tradiţiile şi Biserica au fost atacate cu atâta virulenţă de mulţi nu mai ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro se îndreaptă. Am copiat fără noimă tot şi toate, de la „pantalonii albastri“ la numele de copii. În loc de Alexandra, Vlad şi Adriana pe urmaşii noştri îi cheama Blythe, Arthur si Charlene…
Despuiaţi de mijloacele minime de a duce un trai decent – şi asta în mijlocul celei mai bogate uniuni de state din lume! -, de resurse, de păduri, până şi de propriul suflet, suflarea noastră de-abia se mai aude. Recent, am început să luăm foc prin cluburi… Din lăcomia, neglijenţa, reaua intenţie şi prostia administraţiei acestei ţări am ajuns la capătul puterilor.
Că tot e început de noiembrie mi-am amintit că la aceasta vreme, în Transilvania, în anul 1784, Ţara Moţilor se răscula împotriva nedreptăţilor de veacuri ale „administraţiei“ de atunci. Horea, Cloşca şi Crişan au aprins focul răscoalei ţărăneşti care la vremea aceea făcea înconjurul Europei. Însă, înainte de aţâţarea focului, Horea s-a întâlnit pentru ultima oară cu împăratul Iosif al II-lea – un iluminist şi un demofil, cum îl amintesc cronicile – căruia i-a cerut, în câteva cuvinte, drepturi pentru români şi îmblânzirea asupririi administraţiei nemeşeşti. Deşi răspunsul împăratului nu este tocmai validat de istorici, se pare că acesta, la repezeală, i-ar fi spus: „Thut ihr das!, adică „Faceţi voi singuri!“. Şi-au făcut… Au fost în cele din urmă înfrânţi – excese au fost din toate părţile! –, traşi pe roată, dar situaţia românilor s-a îmbunătăţit considerabil în următoarea perioadă.
Azi disperarea românilor, ajunsă pe culmi cioraniene (sic), legitimează cererea lor, tot simplă, adresată sistemului politic, administraţiei, de a nu mai fura şi de a-şi face onorabil datoria faţă de oamenii şi ţara pe care o îndrumă. Nu, nu se mai cade ca într-o democraţie să ne facem singuri dreptate. Aşadar, precum Horea acum mai bine de două veacuri, poporul i-a adresat o cerere „împăratului“. Iar actualul „împărat“ va trebui să ne spună cum şi când cinstea, dreptatea şi onoarea vor deveni atribute fireşti ale actualei clase politice …

Politizarea „jocului cu focul“ la „Tristeşti“. Câteva calcule politice şi o întrebare

FocDe cum am auzit de tragicul accident de la clubul Colectiv mi-am spus că actorii politici şi massmedia „feisbuc-halucinant-incredibil-nemaiîntâlnit“ vor politiza martiriul tinerilor arşi de vii în clubul respectiv şi că acest eveniment crud nu va lăsa nemodificată arhitectura politică şi socială românească. Dar nu m-am gandit o clipă că schimbările vor avea loc atât de repede, imediat după cele trei zile de doliu naţional, când unii dintre părinţii năpăstuiţi încă îşi mai îngroapă copiii, iar alţi tineri, zdrenţuiţi de flăcări, se zbat între viaţă şi moarte pe paturile spitalelor din „Tristeşti“ (că de Bucureşti, ca oraş al bucuriei, nu poate fi vorba în aceste zile).

Pentru a mă contrazice – nu mi-am dorit deloc politizarea tragediei – mi-am amintit şi de alte dezastre umanitare întâmplate recent, la case mai mari, care n-au avut urmări politice. Bunăoară, în martie anul acesta un avion al companiei Germanwings, deţinută de Lufthansa, s-a prăbuşit în Alpii francezi lăsând 150 de familii îndoliate. Cauza? Un pilot german prea-întristat (depresiv), descreierat, care nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să se sinucidă cu pasageri cu tot. Evenimentul nu a fost însă politizat. Nimeni nu a sărit la gâtul doamnei Merkel să-i ceară demisia pentru un asemenea dezastru aviatic, şi nimeni nu a arătat cu degetul protestantismul german, motorul spiritual al succesului german cum ar fi spus M. Weber. Măsurile luate pentru împiedicarea repetării unui asemenea eveniment au fost de ordin strict tehnic, normativ, nicidecum politic.

În 2013, un tren din provincia Quebec, Canada, care transporta petrol, a deraiat şi explodat în mijlocul unui orăşel, răzând de pe faţa pământului jumătate din centrul aşezării şi lăsând fără suflare 47 de oameni, câtorva dintre ei nemaigăsindu-li-se nici măcar corpurile mutilate, acestea fiind pulverizate de explozie. Nimeni însă n-a cerut demisia primului ministru al ţării respective şi nimeni nu a asociat nefericitul accident cu religia catolică. Ca şi în cazul tragediei aviatice, măsurile luate au fost de ordin strict operaţional şi procedural.

Însă în România „jocul cu focul“ a avut efecte nebănuite, fiind complet subsumat intereselor politice. În primul rând a fost atacată B.O.R, după o veche reţetă care cred ca nu mai constituie o surpriză pentru minţile avizate, în acest sens multitudinea de opinii vehement anti-B.O.R. din media, unidirecţionale, fiind mai mult decat grăitoare. Pe toate canalele, de către mai toţi „specialiştii“ în media – dintre care s-a distins, ca întotdeauna, liber-cugetatorul Cristian Tudor Popescu – s-a creat, în mod cu totul artificial, o legătura bolnavă între nefericitul incendiu şi B.O.R. „Pe surse“ n-a vorbit nimeni de rugăciunile din bisericile din toată ţara şi din străinătate, de ajutoarele reale date de B.O.R. familiilor decedaţilor, de cei 7000 de litri de sânge duşi la spitale, ci doar de faptul că preoţii nu ajunseseră la clubul Colectiv când ar fi vrut unii sau alţii… Patriarhul Daniel a fost de asemenea stigmatizat, ars în efigie, ca şi cum el ar fi pus focul la artificiile din club. B.O.R. a fost târâtă într-un joc politic imund, care nu-i prieşte şi din care va trebui să iasă urgent. Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi B.O.R., dar cred că Patriarhul Daniel va trebui să acţioneze imediat dacă doreşte ca Biserica Neamului să iasă cu faţa curată din marasmul politic în care a fost împinsă fără de voie. O primă măsură ar putea fi chiar retragerea Patriarhului Daniel şi înlocuirea sa cu Î.P.S. Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, cel care a făcut de nenumărate ori dovada credinţei şi înţelepciunii sale.

Concomitent cu ofensiva împotriva B.O.R., bine ticluită, a avut loc şi una împotriva administraţiei şi guvernului. Aţâţaţi de emoţiile tragicului incendiu, dar şi pe fondul unei nemulţumiri cronice şi legitime faţă de guvernanţi, românii au cerut nu doar demisia administraţiei locale dar şi pe cea a executivului. După o singura zi de proteste în stradă atât „Piedone“, Primarul Sectorului 4, cât şi Guvernul Ponta au demisionat în bloc. Mult mai uşor decât s-ar fi aşteptat oricine… Cu toate acestea PSD-ul, şi cu el stânga românească, nu pare înfrânt. Simţind din ce parte bate vântul, cum că poporul vrea o primenire profundă a scenei politice, dl. Liviu Dragnea se pare că-l va propune în funcţia de Prim Ministru pe sociologul Vasile Dâncu. Cine-l cunoaşte stie că dl. Vasile Dâncu are statura şi anvergura intelectuală a unui om de stânga autentic. Dacă actuala coaliţie îşi va păstra unitatea, Preşedintelui României îi va fi foarte greu să refuze un asemenea candidat…

În cadrul aceleiaşi ofensive politice, vocea tinerilor ieşiţi în stradă a mai cerut, ca de obicei, dizolvarea Parlamentului României şi, cum spuneam, înnoirea în totalitate a clasei politice. PNL-ul, cu dna. Alina Gorghiu  şi dl. Vasile Blaga la timonă, nu satisface defel această dorinţa de innoire a tineretului şi nu cred că va avea prea mult de câştigat chiar în eventualitatea alegerilor anticipate pe care le doreşte. Oameni de valoare avem cu siguranţă dar ei sunt neînregimentaţi politic din păcate…

Ceea ce mă intrigă e protejarea  cu multă grijă a Preşedintelui Klaus Iohannis. Daca tot s-a făcut legatura între tragedia din clubul Colectiv şi B.O.R., adminstraţie şi executiv, daca tot s-a politizat evenimentul, de ce instituţia prezidentială a fost cruţată? Să fie Preşedintele ţării piatra de temelie a primenirii clasei politice? Răspunsul se află pe buzele celor care vor mai ieşi în stradă în zilele ce vin…

Olimpicii „naţionali“ şi „internaţionali“

Olimpiada Limba si Literatura RomanaCu toate tarele şi regresele înregistrate de învăţământul românesc preuniversitar în ultimele decenii de brambureală politico-administrativă, se poate spune că încă mai avem insule de excelenţă care ţin flamura învăţământului românesc sus. Cu alte cuvinte, un copil, sprijinit de un dascăl inimos, căruia îi place cartea, poate izbuti în ciuda tuturor erorilor şi adversităţilor din sistem.
Dacă aruncăm o privire asupra listei olimpicilor români participanţi la concursuri internaţionale, publicată în octombrie de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, vom găsi 224 de elevi care au luat premii îmbucurătoare la o sumedenie de concursuri. Desigur, excelăm la matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, astronomie şi geografie. Bunăoară, la Olimpiada Internaţională de Chimie D.I. Mendeleev, Călugăru Dumitru, de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, a luat premiul „aur absolut“; la fel şi Raclea Robert Cristian la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară „Tuymaada“. Probabil că diferenţa între medalia de „aur“ şi cea de „aur absolut“ este ca între a spune „cel mai bun din concurs“ şi „cel mai bun din lume“, ambele variante reflectând talentul, munca, ambiţia şi excelenţa acestor doi elevi, şi, de ce nu, a învăţătmântului românesc. Dacă tot atribuim eşecul elevilor sistemului educaţional, atunci se cuvine ca şi excelenţa să fie atribuită aceluiaşi sistem…
Dincolo de aceste materii la care ne-am obişnuit să avem rezultate majore, pe aceeaşi listă observăm că olimpicii din România (incluzând aici şi elevii minorităţilor naţionale) au fost premiaţi şi în domeniile elenisticii, filozofiei, limbilor latină, franceză şi engleză, chiar şi în cel al limbii, literaturii şi culturii maghiare.
Toate aceste izbânzi au beneficiat pe bună dreptate de o bună popularizare în presa de mare tiraj sau pe reţelele de socializare. O categorie aparte de olimpici este lăsată însă de izbelişte de aceste canale de media. Este vorba de premianţii concursurilor naţionale, care nu au privilegiul de a participa la concursuri învelite în aura „internaţionalismului“.
Nu ştiu dacă tocmai lipsa acestei aure este cauza cvasi-absenţei din massmedia a ştirilor despre aceşti olimpici „locali“, cu nimic mai prejos decat ceilalţi. Însă ceea ce se poate observa limpede este neglijarea elevilor care excelează de exemplu la concursurile de Limba şi Literatura Română şi la cele de Istorie (şi-atât, Istoria Românilor „nemaipotrivindu-se“ vremurilor…). Fără îndoială, din rândul acestor premianţi vor răsări vlăstarele care vor duce mai departe cuvântul unui M. Eminescu, V. Alecsandri sau O. Goga, şi dorinta de cunoaştere a neamului a unui T. Laurian, A. Xenopol, sau N. Iorga. Pe buzele şi în călimara acestor copii zace sămânţa păstrării şi îmbogăţirii următoarei recolte identitare româneşti, de aceea dezinteresul – sau dubla măsură – faţă de ei este de neînţeles.
La final, dacă neglijarea acestor olimpici de catre massmedia este consecinţa caracterului (prea) „local“ şi nu „internaţional“ al olimpiadelor în care aceştia se întrec, atunci, dacă aude cineva, haideţi să „internaţionalizăm“ aceste concursuri. Sunt sigur că vom găsi copii talentaţi şi muncitori la Chişinău, Cernăuţi, la Bor în Serbia, dar şi la Roma, Madrid sau Paris, care să dorească să se întărească identitar şi cultural participând, alături de copiii din ţară, la asemenea întreceri. Daca maghiarii, dupa cum am văzut, au deja olimpiade „internaţionale“ de limba, literatura şi cultura maghiară, nu văd de ce noi românii, cu câteva milioane bune în exil, nu am putea să le urmăm exemplul. Voinţă să fie… Totuşi, indiferent de rezultatul unei asemenea încercări, s-ar cuveni ca massmedia să acorde aceeaşi atenţie atât olimpicilor „naţionali“ cât şi celor „internaţionali“, pentru că ambele categorii reprezintă stelele călăuzitoare ale unui învăţământ încă debusolat.

Liniște și pace!

Nou nascut-Constantin BrancusiÎn Cer, îndepărtații aștrii ard ca niște vetre veșnice, alburii, aranjate precum orchestrele faimoase, cu dirijori și muzicanți neîntrecuți. Simțirile poeților încă mai aud și se stârnesc din nepământenele lor simfonii de foc, așternând pe pergamente inimitabile si indelebile versuri care brăzdează întinsele câmpii ale sufletelor iubitoare de sublim și mister ale celor, câți or mai fi rămas, de jos, din lumea de aici.

Înnăbușite nu atât de nesfârșitul spațial, ci, atât de trist, de propria derută ontologică, metafizică și estetică, rapsodiile simfoniilor celeste și stihurile sensibile ale poeților nu mai pătrund urechile omului de azi, ocupat până peste cap cu larma vremelnică, dar supărător de repetitivă, a lăutăriei consumeriste și politicianiste, de la noi si de aiurea. Cu un fond sufletesc prea-încărcat de vacarmul rotației brandurilor, a nouveau-urilor, a șiretlicurilor dezgustătoare ale unor companii – vezi cazul Volkswagen –, a discursurilor politicianiste interne și mondiale, unse cu rafinament, dar în spatele cărora se aud răcnetele asurzitoare ale zeului Marte, omului astfel „alarmat” și dez-bisericit nu-i mai rămân decât puține mijloace de a asculta vocile tainice, subtile, ale vieții sale lăuntrice și ale celei cosmice.

Nepriceperea de a mai desluși între alb și negru, bine și rău, frumos și urât, lege și fără-de-lege, rost și fără-de-rost, se vede, poate, cel mai bine în modul în care „salutăm” si tratăm pre-existența umană, a fetusului matern.

Se știe că, în primele zile de la facere, volumul embrionului (viitorul Făt-Frumos din mitologia străveche) crește de opt mii de ori, iar diametrul lui se mărește de douăzeci de ori. O asemenea explozie de viață din pre-existența embrionului, care vrea cu ardoare să vină în ființă, în lumea de aici, se poate asemăna doar cu actul creației, cu lumea făcută de Dumnezeu prin cuvânt din nimic, sau, pentru liber-cugetători, cu Marea Explozie (Big Bang), fără de mână divină, din oul energetic primordial. Explozia fulgerătoare, aproape neînteleasă, a embrionului din primele zile este urmată de o creștere viguroasă în următoarele patruzeci de zile, momente în care se ivesc funcțiile biologice fundamentale ale fătului (inima, plămânii etc.). Apar, pe urmă, în „sălașul” matern mișcările respiratorii, ale pleoapelor și buzelor, poziționale, pentru ca, pe la șase luni, să putem auzi enigmaticul „strigăt fetal” (vagitus uterinus), prima formă de glăsuire a fătului și, probabil, prima încercare de atingere pre-verbală dintre mamă și făt, care vorbește de la sine și în fața căreia orice teorie psiho-prenatală pare de prisos.

În locul încercării de a răspunde acestei glăsuiri pre-existențiale fără pereche cu dragoste maternă și de a duce la bun sfârșit intrarea în lumea de aici a fătului, la împlinirea vieții, multe perechi – din ce în ce mai multe dacă aruncăm o privire asupra evoluției avorturilor – aleg să curme atât de devreme întreaga minune de viață din pântecul mamei, prin avort. În locul diafanului „strigăt fetal” de la șase luni, se va auzi doar „strigătul mut” al fătului (de-acum Făt-Urât sau Făt-Țâpat) la simțirea bisturiului chirurgical – se pare că acest strigăt este cât se poate de real –, strigăt care ascunde o durere adâncă, sfâșietoare, „mută”, cum numai în cazul blestemului de moarte se poate auzi.

Dar cu ce urechi să mai audă cineva aceste simfonii delicate ale vieții și Cosmosului în larma generală, angoasantă și parcă perpetuă, în această lume tot mai amputată si, mai mult, mai dezrădăcinată?! Poate, cu mai multă liniște lăuntrică, am găsi și urechile și tihna de a asculta aceste glăsuiri simple dar atât de fine ale vieții…

În vară, la o sărbatoare câmpenească ținută undeva între plaiurile Munților Zarandului, am cunoscut și ascultat doi lăutari, trecuți de vârsta tinereții, care aveau un fel anume de a închina când mai trăgeau câte un păhărel. Când toți închinau cu „multă sănătate”, „multă fericire” sau „noroc”, ei răspundeau mereu cu „liniște și pace”. „Liniște și pace” în sus, „liniște și pace” în jos, toată sărbătoarea… Mi-am dat seama atunci că, în înțelepciunea lăutarilor, liniștea și pacea veneau înaintea sănătății și norocului, că, fără liniște și pace, nimic nu poate începe, nici sănătatea, nici fericirea, nici norocul: nici nimic altceva.

Acum, în mijlocul orașului și-a lumii tot mai pline de larmă, îmi dau seama mai bine de „dreptatea” lăutarilor. Avem nevoie de liniște și pace pentru a putea surprinde și înțelege frumusețea vieții și a Cosmosului; de tihna necesară pentru a desluși și iubi necondiționat „strigătul fetal” și de a lua hotărârea de a nu mai auzi vreodată „strigătul mut” al Fătului – viitor Frumos – amenințat de un crud bisturiu…

Liniște și pace!

Răgaz şi măsură. Pe aici nu se trece aşa

zeita epipteana isisEste aproape imposibil de a descâlci iţele unui fenomen pe cât de real pe atât de obscur, când cu un ochi îl poţi vedea ca pe o criză a refugiaţilor, iar cu celălat ca pe o veritabilă invazie. Totuşi, nu este drept ca cineva să plătească oalele sparte de alţii! În fond, de ce ar trebui să înfrunte grecii, italienii, austriecii, germanii, suedezii, sârbii, croaţii, slovenii, bulgarii, ungurii, românii, europenii în general, exodul oriental datorat contrelor geo-politice dintre SUA şi Rusia din Orientaul Apropiat şi sălbăticiei unor grupări islamiste, care au reusit să-şi facă „ţară“, ISIS, după jalnicul lor chip, pe deasupra altor ţări? De ce, bunăoară, ar trebui ca europenii să se cunune cu de-a sila, în pripă, cu oameni cu un etos deosebit?

O cununie fără de voie sau din interes nu va dura niciodată! Decât, după cum se vede, doar în megababilonia politico-economico-mediatică creată tot cu de-a sila de energiile globalizatoare în ultimele decenii. Megababilonie în care, datorită simplei apartenenţe la ea, poţi fi lovit în propria ţară şi casă chiar dacă n-ai fost părtaş, să zicem, la nicio «operaţiune» militară, geopolitică, de «democratizare» a unor ţări neascultătoare, cârdăsie în virtutea căreia o reacţie impotriva ta ar fi cât se poate de legitimă.

Matteo Renzi, şeful guvernului italian, declara că Europa „este născută pentru a doborî zidurile, nu pentru a le construi“. Iată cum, într-o lume re-rostuită de ideologii, metafore, hiperbole si mijloace de persuasiune „sofisticate“, a doborî ceva – fie ele şi ziduri – este mai bine decât a construi ceva… Desigur, Ungaria lui Orban nu i-a auzit naivitatea…

Dar, să le doborâm pe toate pentru a primi pe toţi refugiaţii şi suferinzii lumii, care se ridică la zeci de milioane de oameni?! Face cuiva vreun bine o asemenea deschidere necugetată într-o lume în care războaiele  şi crizele umanitare – Ucraina, Grecia, Siria etc. – curg neîncetat? Nu mai degrabă, aşa cum orice om cu scaun la cap ştie, soluţia constă în rezolvarea locală a conflictelor decât în transplantul de populaţii dintr-o parte în alta? Apoi, cât de mulţi refugiaţi – mulţi fără documente – poate „integra“ Europa, aşa, dintr-odată? Răspunsul pare evident: nu prea mulţi, nu „milioane pe an“ cum se avântă unii. „Măsura, domnule Renzi, măsura!“ i-aş repeta parafrazat şefului guvernului italian celebrele cuvinte ale lui I.C. Bratianu adresate lui N. Iorga în Parlamentul României.

Apoi, pentru ucrainieni, europeni care n-au nevoie să treacă mările pentru a ajunge cu obstinaţie „Na Berlin!“, de ce nu doborâm zidurile? Recunoaştem, ei n-au avut parte de decapitări televizate, dar de lunetişti tot au avut. Iar, şi pe acolo, teroarea încă bate; la fel cum bate şi sărăcia rămasă în urma „clarificărilor“ de pe maidanul kievean.

Prin doborârea zidurilor nu deschidem doar hotarele ci si căile şi cărările, străzile şi bulevardele, zăvoarele caselor, bisericilor şi locurilor de joacă pentru copii, şi, mai ales, modurile de a fi ale popoarelor. Această deschidere brutală este şi va fi resimţită timp îndelungat, ca întotdeauna, de omul de rând şi nu de elitele de la Bruxelles care ne tot sfătuiesc să dăm jos zidurile în numele unui „nou umanism“ european cu valenţe amorf-anistorice.

Nu încape nicio îndoială că, dacă s-ar dori, SUA singure ar putea stârpi în câteva săptămâni aceasta nou-născută „ţară“ (ISIS – ce ironie, în mitologia egipteana Isis e chiar zeiţa căsătoriei!), cauza ultimă a exodului oriental, fiindu-mi peste putinţă de a crede că o posibilă „operaţiune ISIS“ nu ar putea avea acelaşi „succes“ precum cele din Libia lui Gaddafi sau din Irakul lui Saddam Hussein. Hegemonul ştie însă de ce n-o face, noi nu (prea).

Ca oameni, ca europeni zămisliţi pe fundamente creştine recunoaştem năpasta care i-a lovit pe aceşti refugiaţi, fiind cu siguranţă toţi de acord că aceştia trebuie ajutaţi. Doar că o cununie neaşteptată, nedorită, de nevoie nu va dura. Divorţul iminent ar putea fi presărat de urlete, bătăi şi bocete. Europa are nevoie de răgaz şi de măsură în problema refugiaţilor. Pe aici nu se trece aşa.

Violul, la noi şi în lume

Rape at the national level, rate per 100,000 populationNu, nu intenţionez să iau apărarea nefericiţilor şi neterminaţilor flăcăi de prin locurile Vasluiului care, se pare, s-au bucurat de trupul unei fete neputincioase, folosind „bâto-seducţia“, violând-o. Nefiind vorba de vreun politician încurcat în plasa vreunei afaceri politico-economice „sofisticate“, sunt convins că Justiţia va scoate la lumină adevărul gol-golut, pedepsindu-l pe fiecare „viteaz“ dupa măsura faptelor sale. „Vincit omnia veritas“ (adevărul învinge totul), cum spuneau romanii!

Ceea ce deranjează însă, iar şi, vai, iar, este isterizarea cetăţenilor aţâţaţi de o aceeaşi massmedie care nu întârzie niciodată să profite de naivitatea populară, mai întotdeauna nepregatită să rumege ştirile alarmiste din care tot massmedia face bani frumoşi – că doar nu s-or face din prezentarea olimpicilor de la matematică, intorsi mereu în ţară cu medalii?!, îşi zice ea. Aruncate pe deasupra necazurilor reale ale ţării, cu un „profesionalism“ în domeniu unic pe întreg mapamondul, acest fel de amplificări mediatice dau apa la moara celor care de-abia aşteaptă să ne repete prăfuitele sintagme „numai la noi se poate aşa ceva“ şi „ca la noi, la nimeni“.

Ţintind a demonta aceste „zicale“ veştejite – şi de a mai reduce, întrucâtva, din umflata isterie naţională –, ştiind de-acum cam ce se petrece acasă, să aruncăm o privire şi peste gard, să vedem cam pe unde ne situăm ca ţară în statisticile referitoare la viol.

Luând în considerare rata violurilor la suta de mii de locuitori dintr-un raport al United Nations Office of Drug and Crime (UNODC), din anul 2012, dintr-o selecţie de 67 de ţări de pe mapamond, descoperim cu uşurinţă că Suedia – da, Suedia, ţara nordică din Peninsula Scandinavă, cu un PIB per capita stelar – „conduce“ acest clasament al bâto-seducţiei cu 66,49 de cazuri de viol la „suta de mii de vikingi“. La o populaţie de circa 10 milioane de locuitori, aceasta cifră inseamnă 6.649 de cazuri pe an, sau 18 pe zi. Nu-mi pot imagina ce dezmăţ mediatic s-ar petrece acolo dacă presa-unicat, specializată în „bube, mucegaiuri şi noroi“ mediatice, din Romania, s-ar transmuta la Stockholm! Norocul lor e că asa ceva nu este posibil! Suedezii înţeleg că media are, afară de prezentarea neutră a evenimentelor, şi rol formativ-educativ al societăţii, de aceea, cu siguranţă, nu asmut camerele de luat vederi spre cele 18 violuri zilnice.

Dintre ţările europene cu ştaif, să mai amintim că Belgia (27.6), Norvegia (22.35), Finlanda (18,66), Franţa (17,02), nu stau nici ele „rău“ în acest clasament, urmând, în această ordine – deşi la mare distanţă, dupa cum ne arată cifrele – „luceafărul“ Suedia. Germania, motorul Europei, şi Olanda se află în urma „grupului avangardist“, cu 9,70, respectiv, 8,88 cazuri de viol la suta de mii de locuitori. Statele Unite ale Americii stau şi ele „grozav“, cu 26,57 de violuri la suta de mii de locuitori, bătându-se cu Belgia pentru poziţia secundă.

Revenind la noi în ogradă, România se situează – de aceasta dată, în sfârşit, în mod fericit – mai pe la „coada“ clasamentului. Cu „doar“ 4,11 violuri la suta de mii de locuitori, România este la mare depărtare de „fruntaşele“ acestui clasament, poziţionându-se alături de alte ţări ale spaţiului european răsăritean: Polonia (3,75), Cehia (6,28), Bulgaria (2,57), şi Ungaria (1,92!).

Încă mai sper în reaşezarea massmediei din România pe fundamente sănătoase, care să armonizeze nu să antagonizeze şi isterizeze societatea românească. „Ubi concordia, ibi victoria“ (unde este armonie, este si victorie), cum spuneau, iarăşi, romanii.

A face bani pe seama nefericiţilor nu (mai) este o soluţie. Recunoaşterea rolului său formativ-educativ, promovarea modelelor reale, a valorilor, a oamenilor care fac Bine, ar fi doar un început. Bunăoară, ar fi demnă de toată lauda televiziunea care ar asmuţi camerele asupra efortului colosal depus de un olimpic pentru a ajunge să „violeze“, fără milă, o problemă de matematică, la un concurs internaţional. E doar o banală idee…

Să-ţi fie ruşine, domnule George Motoc! Multumim, domnule Grigore Leşe!

Răspuns la articolul domnului George Motoc referitor la concertul artistului Grigore Leșe din 26 iunie 2015 de la Toronto.

Mă număr printre cei puțini care s-au întâlnit cu dl George Motoc în fața treptelor bisericii Holy Trinity din centrul orașului Toronto, acolo unde pe 26 iunie horea Grigore Leșe pentru românii care încă îşi mai amintesc de cântecele noastre străvechi.

Deși ne-am intersectat privirile de mai multe ori, nu ne-am vorbit. Starea spectatorului nemulțumit, de-abia ieșit după ce lăsase în urmă o bocănitură obraznică în mijlocul bisericii și a concertului, nu era deloc una care îmbia la întâlnirea cuvintelor. Transpirat, cu chipul măcinat de o furie seacă, arunca diverse blestemății la adresa organizatorilor și a invitatului lor. Vezi-Doamne, că bunicu-so cânta mai bine, că de ce trebuia noi ăștia, «sfinții plătitori de bilete», să stăm smirnă s-auzim horile, că de ce a întârziat începerea concertului, că de ce copiii, așa curați cum sunt ei, n-ar avea voie să plângă sau să gângurească în timpul spectacolului, și altele asemenea.

Trebuie spus că mobilierul bisericii era vechi si scârțâia îngrozitor la cea mai mică mișcare. Spectatorii, din proprie inițiativă, au încercat să mențină liniștea pentru a auzi decent horile artistului Grigore Leșe. Câteva priviri dojenitoare dinspre public au fost îndeajuns ca părinții cu plozii plângăcioși să-și scoată odraslele nevinovate afară. Nici dl Grigore Leșe și nici organizatorii n-au cerut asta – cum atât de veninos pretindeți –, ci sfânta rânduială cerută de buna desfasurare a cântărilor țărănești. Pe aceleași trepte am stat de vorbă cu acești părinți, care, firește, își reproșau că n-au avut cu cine lăsa copiii acasă, ținând totuși să-l vadă la lucru pe dl Grigore Leșe; dar n-au ridicat piatra împotriva organizatorilor! Știau că nu se cade, știau rânduiala pe care din nefericire dl George Motoc tocmai o încurcase.

Apoi, da, începerea concertului a întârziat vreo 25 de minute. Dar a întârziat tocmai pentru a-i aștepta pe spectatorii care, într-o zi lucrătoare, de-abia au apucat să ajungă acolo în miezul orașului. Credeți că organizatorii n-ar fi putut începe la timp, cu precizie nemțească? Ba da, puteau, totul era pregătit, dar au ales să mai aștepte puțin pentru a ajunge toată lumea. Între precizia nemțească și îngăduința românească a fost aleasă cea de-a doua variantâ. De ce-ați făcut un capăt de țară din acest mic neajuns, domnule George Motoc? De ce exagerați? Dacă n-ați fi fost dumneavostră acolo, muzica noastra țărănească interpretată de artistul și profesorul Grigore Leșe, ar fi făcut ca aceste mici bâlbâieli să treacă neobservate. Dar așa-i când pui carul înaintea boilor…

Am mai citit în misiva dumneavoastră acuzatoare cum ca v-ați delectat cu muzica de jazz – si muzica africană pare-mi-se – la care ați dat fuguța din mijlocul concertului dlui Grigore Leșe. Foarte frumos, gusturile nu se discută. Dar stiți care e diferența fundamentală dintre dl Grigore Leșe și dumneavoastră? Domnia sa horește – cum îi zisă mama – și duce mai departe muzica strămoșilor noștri. Mai mult, cred ca a dus-o pe cele mai înalte culmi ale perfecțiunii, punând-o alături de orice alte creații muzicale de excepție. Și știți de ce acest lucru e important? Mai intâi pentru ca e muzica noastră, a moșilor și strămoșilor noștri; apoi, pentru că are valoare universală, altfel n-ar fi fost făcuta parte a patrimoniului UNESCO. Ați făcut dumneavoastră o fărâmă din ce face dl Grigore Leșe?! Ați pus cumva – alături de saxofon și tobe, printre multe altele – la lucru un firav fluieraș de soc să cânte pe strazile orașului dumneavostră? Nu cred… Atunci de ce ridicați piatra?!

L-ați mai atacat pe dl Grigore Leșe spunând ca veșmintele acestuia au fost nepotrivite, că ar fi trebuit să se îmbrace din cap pană’n picioare în costum tradițional. Aici iar ați dat-o în bară… Domnul Grigore Leșe este printre puținii – dacă nu cumva singurul! – care poartă ia țărănească zi de zi, nu doar la concerte. Acest modus vivendi exemplar ar trebui să vă fi spus mult mai multe decât neajunsul pomenit; daca ați fi avut ochi de văzut și urechi de auzit… Apropo, dumneavoastră când ați purtat ultima oară ie? Nu pentru noi, ci spre cinstirea bunicului de care ne vorbeați atât de frumos…
Cât despre intratul cu clopul pe cap în biserică nu pot să mă pronunț pentru că nu am vazut intrarea dlui Grigore Leșe înainte de concert; l-am văzut doar pe scenă, horind, fără clop… Stiți prea bine că clopul domnului Grigore Leșe face parte din recuzita sa scenică firească, iar dânsul pășea acolo pe o scenă și nu într-o biserica anglicană (extrem de liberală de altfel, unde flutura nestingherit, alături de însemnele creștine, steagul LGBT). Dacă totuși o fi făcut aceasta ireverență – deși nu cred – chiar nu mai știm a ierta? Ridicăm piatra? Chiar e cazul să-l învățați dumneavoastră când să-și scoată clopul?

Când tot orașul vuia de saxofoane și de tobe, prin «horile» artistului Grigore Leșe pâlpâiau alături doinele, baladele, scrisorile de pe front, și cântecele de nuntă româneşti. Prin jalea, dorul si iubirea transmisă de dl Grigore Leșe am vorbit tainic cu strămoşii noștri. Cred că şi bunicului dumneavoastră i-ar fi plăcut concertul…

„Mărginimea României”

DemetraVitalitatea unei țări, a unui neam, se dovedește și prin puterea de a-și asigura și spori ființa biologică. Lesne de intuit, fără „bios” (din gr. Βίος-viață), nu poate exista nici „pneuma” (din gr. πνευμα-spirit, respirație, suflare), nici „psyche” (din gr. ψυχη-suflet), adică cele două energii care îndreaptă biosul pe o anumită cale. Sau, în termenii Școalei Sociologice de la București, în absența cadrului biologic (dar și a celui cosmic, psihic, sau istoric), nu pot exista manifestările economice, spirituale, moral-juridice sau politico-administrative ale unui neam.

În prezent, asistăm la cea mai catastrofală condiție a bios-ului românesc din ultimele veacuri – la un adevarat „măcel” demografic! –, lucru semnalat în mod repetat de sociologi, dar ignorat, tot repetat, de politicieni. Recapitulând date binecunoscute, dacă la recensământul din 1992 Romania număra 23,286 milioane de locuitori, la cel din 201 rămăseseră numai 20,121; la începutul acestui an populația României mai număra 19,629 milioane de oameni, traiectul descrescător menținându-se cu precizie matematică… România a pierdut, așadar, între anii dintre cele doua numărători, 3,165 milioane de locuitori, adică mai mult de 13% din totalul locuitorilor din 1992! Cu alte cuvinte, în acest răstimp, România a pierdut o ”provincie demografică”, fără razboi, fără infamul „ajutor” al vreunui „dictat vienez” sau „tratat moscovit” împănat cu clauze secrete. Dacă vreti, în termenii recensământului din 2011, este ca și cum România ar fi pierdut demografic județele Arges, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman, adică toată regiunea Sud-Muntenia. Ce grozăvie!

Cauzele acestei „răriri” a bios-ului românesc au fost analizate si răs-analizate de numeroase studii sociologice. Dincolo de sporul natural negativ, evidențele arată, cum știm, că emigrația masivă a românilor în speranța legitimă – într-un secol în care noile libertăți sugrumă vechile datorii și loialități! – a unui trai mai bun, reprezintă cauza principală a acestui fenomen amplu, a acestei „alungări” în masă și subtile din propria țară.

De-a lungul istoriei noastre zbuciumate s-au înregistrat adesea alungări ale autohtonilor, dar mai întotdeauna acestea au avut loc în interiorul spațiului etosului românesc; cumva, învârtindu-ne în cerc de spaima prigonitorilor vremii, când de-o parte când de alta a Carpaților și Dunării, am rămas în aceeași matcă care ne-a consacrat.

Să amintim doar că documente oficiale maghiare și germane din veacul al XVIII-lea consemnează multe cazuri în care românii au fost alungați de pe pământurile lor. În Ținutul Bistriței, printr-o hotărîre datată la 15 mai 1713, se punea in vedere românilor din orasul Bistrița și din satele înconjuratoare, sub amenințarea forței, ca până la 1 iunie a acelui an să-și paraseasca casele. Motivația: românii „se prea înmulțesc printre Sași și își ridică cladiri frumoase, pe când Sașii scad și casele lor se răresc”. La Sighișoara, Brașov și Sibiu, magistrații sași au semnat aceleași sentințe de izgonire a românilor din aceste orașe si satele înconjurătoare (din satele mixte cu precădere), aceștia devenind „români mărgineni”, refugiați fireste în satele mai îndepartate de centrele urbane, în „mărginimi”. Același fenomen s-a înregistrat și în celelalte provincii românești, care, pentru a scăpa de „mărinimia” fanarioților, au îngroșat adesea rândurile mărginenilor aflați de partea cealaltă a crestelor Capaților.

Azi, ca odinioară, asistăm – neputincioși… – la definirea unei noi mărginimi, de data aceasta în afara fruntariilor țării. Românii din Europa, de peste ocean și din alte zări ale lumii formează ceea ce mi-aș permite să denumesc, metaforic, „Mărginimea României”. Aceasta mărginime – spre deosebire de mărginimile secolelor trecute și în ciuda cuceririle tehnologiei informației care ne oferă, de altfel, în locul prezenței un surogat al acesteia – este totuși încă departe geografic, absentă, ruptă biologic de trupul țării, chiar dacă din punct de vedere al manifestărilor spirituale identitare românești, înca mai dă semne de vitalitate; acolo însă, nu aici…

Apoi, nu sunt deloc sigur că remitențele trimise și vizitele regulate „acasă” – adesea doar de Paști și de Crăciun –, vor compensa în vreun fel aceasta bio-absență – intermitentă în primii ani, definitivă mai apoi… – de lângă familie și prieteni, din spațiul economic, politic și spiritual al României. Vrem nu vrem, bios-ul Mărginimii României aparține și se supune altui spațiu de viață, manifestându-se doar pasager în interiorul țării.

La o adunare a românilor din străinătate, dezbătând colocvial avatarurile migrației, un ardelean din grupul celor care doresc să se întoarcă în țară, ne mărturisea îndrăzneț urmatoarele: „Domnilor, spunea el, noi, cei trei milioane de romani din străinătate, am fost luați prizonieri, „cu buna”! Plătim impozite altor state, ne creștem copiii în limba și spiritul lor – se știe, nu-i asa?, că un copil de francez crescut in Germania devine încet-încet german -, azi-mâine o sa mergem la lupta pentru ele, poate chiar împotriva celor de acasă. Nu mai însemnăm pentru România decât amintiri, trecut…”. Într-un fel, acest domn nu greșea prea mult, din moment ce prezența românilor pe alte meleaguri aduce mult mai multe beneficii celor de acolo și respectivelor state-gazdă decât celor din țară și României.

În cele din urmă, pentru România, absența unei părți ample a bios-ului său constitutiv (mărginenii României plecați în pribegie), nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea tragică a vitalității ei. Dacă nu va fi combătută cu vigoare acum, această slăbiciune va pune sub semnul întrebării însăși supraviețuirea României, așa cum o cunoaștem.

Dreptul meu de a nu fi spânzurat

spanzuratoarePe cei care încă se mai încred în inocenţa, infailibilitatea şi înţelepciunea dlui Horia Roman Patapievici, i-aş îndemna să se mai gândească o dată, pentru că loc de dumirire există întotdeauna.

Recapitulând boroboaţele dlui Patapievici – chiar si aşa, scoase din context –, nu putem evita anumite interogaţii fundamentale. Bunăoară, cum poate domnia-sa, un gânditor ultramediatizat, ex-corifeu al I.C.R, să fie inocent, atunci când, referindu-se la naţia română, scrie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”?! Cu greu poţi găsi nevinovăţia în aceste cuvinte; cu uşurinţă poţi descoperi prezenţa unui „mahalagism cultivat”, ranchiunos, imanent…

Ori, cum poate domnia-sa să fie infailibil, atunci când incearcă să-l neantizeze pe poetul nostru naţional, afirmând că „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”?! Tot sec spus, atacând doar „actualitatea” lui Eminescu, dacă Eminescu nu mai e actual, atunci multe minţi luminate din trecut nu ar mai fi actuale. Pitagora, Arhimede, Platon n-or mai fi actuali pentru matematicienii, fizicienii, şi filosofii zilelor noastre. Nici Dante, Goethe sau Stendhal n-or mai fi actuali pentru culturile italiană, germană, sau franceză de azi. Ceea ce este fals da capo al fine!

Apoi, nu poţi să arzi etapele fireşti ale oricarei deveniri. Copilul, înainte de a merge pe propriile picioare, merge de-a buşilea; înainte de a scrie, învaţă alfabetul… Tot aşa, pentru a pătrunde în cultura universală trebuie sa ne iniţiem în cultura locală, naţională; pentru a ajunge la „actual” şi a-l mai şi pricepe, avem nevoie de operele acestor „inactuali”! Teza inactualităţii lui Eminescu este atât de ridicolă si de aburdă pe cât este teza infailibilităţii dlui Patapievici.

În cele din urmă, afirmând în cugetările sale că poporul român este „un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, dl Patapievici a dat cu oiştea în gard, adumbrindu-şi, probabil iremediabil, aura de filosof – drept judecător – şi înţelept, „actual”, al naţiei.

Dicţionarul limbii române ne spune că „patibular” (din fr. patibulaire) înseamna „care merită să fie spânzurat”… Ori, lucrând cu asemenea etichetări şi stereotipuri ofensatoare, nu ne este deloc cu mirare răscularea unuia dintre noi – cei cu „feţe patibulare” – împotriva „fecalelor” literare şi filosofice împroşcate cu mărinimie pe feţele noastre de dl Patapievici. S-a întâmplat ca un spirit vulcanic ca cel al Academicianului Nicolae Breban să se încumete în a da un răspuns la fel de tăios: „dacă în Polonia, Patapievici ar fi înjurat naţia şi identitatea poloneză, ăia l-ar fi împuşcat”. Dar, una e propozitţa ipotetică a dlui Breban („dacă”…), şi alta e afirmaţia, certitudinea dlui Patapievici…

Apoi, alături de răspunsul dlui Breban, înţelepciunea noastră populară are propriul ac de cojocul dlui Patapievici. Noi, cei care ştim că nu avem „feţe patibulare”, vrednice de spânzurat, vă spunem – copilăreşte – doar atât: „cine zice ăla îi”; iar, până vă veţi cere iertare: „tu ai zis şi tu rămâi”…

O privire rece asupra stării pădurilor româneşti

DefrisareCă râul, ramul ne sunt prieteni (numai nouă) a spus-o tâlcuit poetul identităţii noastre, M. Eminescu, prin gura domnului muntean Mircea cel Bătrân, în cea de-a treia Scrisoare din monumentala sa serie de scrisori lăsată să curgă pe fluviul poeziei şi întelegerii lumii, veacurilor viitoare. Iată însă că vremurile de azi, printr-o împrejurare politico-economică nefericită, cu ajutorul neprietenilor de aici şi de dincolo, tind să ne îndeparteze ireversibil (?!) de prietenul nostru tăcut, secular, mereu întinerind, mereu alături: ramul. Codrul, codruţul nostru, cade răpus de drujbele şi bestiile de fier mânuite de diverse cârdăsii, acum sub comandă strategică austriacă – care, nu-i aşa?, îşi vede de propriul interes – cu sprijinul unor instituţii româneşti găunoase, incapabile de a lua măsurile necesare unei exploatări forestiere omeneşti.
Se cunoaşte că în Antichitate codrul acoperea mai mult de două treimi din ţinuturile românesti – aproximativ 70% după Constantin C. Giurescu în „Istoria pădurii româneşti”, 80% dupa datele furnizate în anul 2013 de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). În anul 1800, suprafaţa împădurită a provinciilor româneşti înregistra 36%, pentru ca azi să mai avem aproximativ 28%, din care doar 24% pădure funcţională.
De altfel, specialiştii ASAS scot în evidenţă că nivelul de împădurire actual este deosebit de mic, atât faţă de procentul de împădurire natural din trecutul îndepărtat (70-80%), cât şi faţă de nivelul de împădurire optim de 45%. Nivelul actual de împădurire al ţării de 27-28% (dacă nu o fi scăzut între timp sub acţiunea drujbelor eficace ale Holzindustrie Schweighofer) se situează cu 5% sub media europeană de 32,4% (40% este media ţărilor membre ale Uniunii Europene), şi mult sub cel al altor ţări cu relief asemănător. Bunăoara, Austria are parte de 47% suprafaţă împădurită, Slovenia 62% (!), Slovacia 40%, ca să nu mai pomenim de Suedia cu 76% sau Finlanda cu 72%.
Fără a intra în amănunte sterile, pentru mine este limpede că atingerea nivelului optim de 45% de suprafaţă împădurită recomandat de ASAS, trebuie sa devină un obiectiv central al guvernarii actuale. Iar atingerea acestui obiectiv nu se poate face decat printr-un program închegat, care să graviteze în jurul conservării patrimoniului forestier actual şi, mai ales, în jurul acţiunii de împădurire.
Sigur că acţiunea de (re)împadurire există; pe hârtie cel puţin. Codul silvic din 2008 prevede(a) – nu cunosc în amănunt prevederile noului cod de-abia votat– împădurirea a două milioane de hectare până in anul 2035, adică 70-80 de mii de hectare pe an. ASAS atrage atenţia că în ultimii ani s-au împădurit sub 1000 de hectare pe an, adică nimic! Fără a face apologia regimului comunist, trebuie cunoscut faptul că în anii 1972, 1973 si 1974 – în plin avânt muncitoresc – au fost împadurite în întreaga ţară 84.400, 85.490 şi, respectiv, 87.200 de hectare.
Nici din punct de vedere economic, tăierea pădurilor, aşa cum este facută acum, nu este justificată. Orice economist poate confirma că o economie bazată pe exportul de materii prime nu poate înflori (vezi „boala olandeză” sau „Dutch disease”). Cu atât mai mult cu cât firmele care exploatează lemnul nu au fărâmă de capital românesc, beneficiul, atât cât este, pleacă la Viena sau prin alte părţi ale lumii, fiind „integrat pe verticală” cu operaţiunile firmelor mamă din acele locuri. Cu siguranţă că exploatarea, producţia şi exportul de mobilă – de produs finit! – făcute de firme care să aibă un substanţial acţionariat românesc – legitim, vorbim de o resursă strategică a ţării, nu? – ar reprezenta o serioasă alternativă la actualul mod de „radere” şi valorificare a patrimoniului forestier.
Azi, pădurile noastre sunt tăiate – multe ilegal! – şi brăcuite într-un ritm draconic, în mijlocul unei Uniuni Europene, văzută ca cea mai civilizată şi prosperă uniune de ţări din lume, dar nepăsătoare în acest caz, şi în fata unei guvernări, ori oarbe şi neputincioase, ori parte a „tovărăşiilor” îndreptate împotriva pădurilor româneşti.
Ca atare, în lipsa reîmpăduririlor, codrul, codruţul nostru este condamnat a deveni muzeu, pentru că, ştim prea bine, „de unde tot iei şi nu pui, curând se isprăveşte.” Ce-ar fi, de exemplu, ca de mâine – sau după protestele împotriva tăierilor abuzive, ilegale – cetăţenii ţării ar merge pâlcuri în faţa ocoalelor silvice, oferindu-se voluntari la acţiuni de împadurire? Puieţi să fie, ar fi ceva! Totodată, rentabilizarea industriei forestiere nu poate fi făcută în folosul aceloraşi cetăţeni, decât prin participarea legitimă a capitalului românesc – de stat sau privat – la exploatarea şi, mai ales, la vânzarea şi exportul de produse finite din lemn, a mobilei.

Cu limbile şi sufletele globale

I-aud de multă vreme, mişună peste tot; sunt mulţi! Vorbesc romgleza la perfecţie! Reperele? La fel, romglezite, ori globalizate; cine știe din ce colț de televizor adunate.

Deunăzi, la librăria Eminescu, în miezul capitalei, în fața unui raft de cărți din literatura română, o studentuță bălaie și ocoșă, îi spunea colegei care o însoțea, că un anumit volum – n-am deslușit care – e „funny”… Nu putea fi nostim, haios, amuzant; doar „funny”?! Ah, și să nu uit: cartea nu era „scrisă de”, ci „autorată”… Te pui cu romgleza și cu traducerile forțate?!

Cazurile de romgleză nu mai sunt demult singulare. E deja un curent – era să-i zic trend – bine încetățenit. Nu trebuie să te plimbi prea mult prin București până să-ți țiuie urechile de vreun „buddy”, sau vreun „cool” aruncat în preajma ta. „Prieten” sau „bestial” – ori cum s-o traduce „cool” în mințile utilizatorilor – nu mai sunt bune după gustul unora. Ce mai contează că Nichita Stănescu, poetul nostru, spunea că „Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”! Sau că: „Cel mai frumos catren, de-aș fi în stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși”! Dar cine mai e Nichita în comparație cu țoapele naționale și inter-naționale de la televizor?! Un nebăgat în seamă…

Alt’dată, am încercat o conversație pe tema bietei ore de religie din școală cu amicii (că nu le zic „buddies”!). Argumentele și contraargumentele aduse de ei proveneau strict din înțelepciunea globală. Ba că ce-a zis Papa – cu tot respectul pentru Sanctitatea Sa – ba că ce mai zic budiștii, ba ultraraționaliștii și ateiștii din Vest; sau mai știu eu ce caz de sistem educațional de succes, din Finlanda de exemplu. Mirat, am remarcat că niciunul din intelocutorii mei nu mi-a oferit un singur argument, pro sau contra orei de religie în școli, inspirat de vreun întelept sau duhovnic român. Nici urma de ce-ar fi zis L. Blaga sau Părintele Staniloaie bunăoară… Hmmm, mi-am zis, reperele acestor oameni sunt într-adevăr inter-naționale; sau globale, cum ni se tot zice. Nu mai au nimic de-a face cu firea noastră… Eu, care cred că n-am parcurs încă nici măcar începutul culturii noastre, m-am simtit, oarecum, umilit. Iată că amicii, după ce și-au făcut temele de casă în hotarele culturii noastre, au ajuns departe, alegând acum să zburde prin varii culturi, mi-am repetat… Dar, vai, am remarcat, neglijând tocmai cultura și spiritualitatea proprie. Reperele  lor naționale sunt duse, subțiate, împrăștiate; rătăcite prin lumea globală… În asemenea condiții, de distanță culturală insurmontabilă chiar între conaționali, conversația nu putea fi decât stearpă.

Înc’o vorba despre „poptamașii” și zicalele, pline de tâlc – managerial, cu precădere – care tot apar pe feisbuc. Am citit sute de asemenea mostre de înțelepciune populară modernă, și, rar spre deloc, mi-au căzut ochii pe vreuna de-a noastră; rar spre deloc din înțelepciunea noastră originară, țărănească sau mai puțin, despre proverbele și zicătorile noastre. Noroc cu excepțiile (paginile „La Blouse Roumaine”, „Grigore Lese”,    ș.a.), că altfel m-aș munci să fac chiar eu o pagină de „rețea” cu proverbele adunate de I. Zanne…

Așadar, cu limbile și sufletele globale mergem cumva înainte; nu altfel, cum ar trebui, pe drumul nostru… De aceea, nici nu ne prea miră faptul că azi, când se împlinesc 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, presa centrală și feisbucul de-abia adusără vorba de acest eveniment. Că şi cetațenii, așișderea, postară pe „rețea” aceleași fleacuri și prostioare – nevinovate, nu acuză nimeni – fără a-și aminti, măcar în treacăt, de această Unire, de martiriul predecesorilor noștri pentru a o înfăptui.

Mai mult, a spera că cineva din țară ar cunoaște câte ceva din cultura prezentă basarabeană – care face chiar bine! –, sau a-i citi sau asculta pe un poet si eseist neasemuit ca Nicolae Dabija, pe un compozitor de talia lui Eugen Doga, sau mai știu eu care alt mare om de cultura de la Chişinău (Vasile Soimaru, Vlad Pohilă ș.a.m.d.), nici nu îndrăznesc să visez…

Așa-i când limbile și sufletele rătăcesc prin păduri de romglish si mări g(l)o(b)ale; uscate și  reci… Nu mai știi ce-i al tău și ce nu-i. Nu mai știi ceva fundamental: cine ești…

PS: Sunt pe deplin conștient că interacțiunea cultură națională – cultură globală nu se pune in termeni „sau-sau” ci „și-și”. Cu toate acestea, dacă ascultați un post de radio românesc, de exemplu Radio România Actualități (de celelate ce să mai vorbim?!), o să observați că ponderea cântecelor de limbă „globală” este semnificativ mai mare decat cea cea de limbă română. E firesc?

Poezia nepoetului: Bradul si soarele

Bradul si soareleDemult, de iubire,
Bradul s-a întins până la soare,
Îmbrăţişându-l, sărutându-l.
De-atunci se iubesc aşa,
Înfierbântaţi, încremeniţi în lumină.

Pe când plecarea voastră din istoria noastră?

adrian-sarbu-si-a-batut-joc-de-proprii-angajatiCe-au ajuns conducătorii noştri! Ce-a ajuns elita noastră! Încătuşaţi! Un munte de ruşine pestilenţială, nespălabilă în vecii vecilor… Nici neinvitatele tancuri bolşevice strunite de doamna aceea cominternistă, babă rea, pare-se că n-au reuşit să ne îngenuncheze şi să ne pervertească (pseudo)elita atât de mult precum supra sau post-modernismul ultimului sfert de veac.
Parcă nu ne vine să credem nici acum, văzându-i cu catuşe la mâini, că au jecmănit necontenit şi fără scrupule, timp de două decenii şi jumatate, o ţară întreagă, pe spinarea unui popor adus, nu pe culmile disperării, ci în văile plângerii.
De la politicianul (unul, zi-i, dialectician al vid-ului din borduri) pus pe „recuperat investiţii” făcute la intrarea în politică, până la vătaful privatizărilor fără noimă, sau cu noimă, dar noima altora. De la filozoful (unul, zi-i, metafizician h-umanist de tipografie luată moca, boit şi patat) care ne tot integrează în ceva abstract ce ne sărăceşte vatra şi ne dilueaza fiinţa, până la în-drumătorul care ne seacă cu preţuri kilometrice pe kilometrul de autostradă, şi aia pre-văzută a fi terminată la Paştele Cailor. De la poliţaiul care acoperă beţiile trase la volan de diriguitorii urbelor si judeţelor, până la industriaşul sau învestitorul, unul „îndumnezeit” în massmedia, care fentează legile fiscale ale ţării precum fenta Dobrin apărările beton, însuşindu-şi, prin furtişagul numit tehnic fraudă, zeci de milioane de bani tari în lume. De la judecătorul C.C.R., până la politiciana senzuală „cârpită” de la Louis Vuitton, care până mai deunăzi îl slujea cu patos si drăgălăşenie pe întâiul dregător al ţării. De la doctorul care cere bolnavului bătut de soartă peşches, are n-are, înainte de a-i da şansa de a trai, până la universitarul care vrea să se îndestuleze pe seama analfabetismului unui student, sau să profite de pe urma vreunei studente fragede si naive. Cu toţii au furat, jecmănit, delapidat, înşelat o ţară şi-un popor întreg, preţul bogăţiei lor reflectându-se cu precizie în sărăcia si suferinţa noastră, noi ceilalţi, cei fără acces la butoane fermecate…
Că ne-au târît în sărăcie, mai treacă-meargă, n-ar fi nici prima nici ultima oară, fanarioţi am mai avut. Că ne-au trimis în pribegie, destituind industria şi agricultura din ţară, om mai găsi un leac, un drum spre casă. Dar umilinţa în care ne-au vârît în timp ce ei îşi vârau banii în paradisuri fiscale, mai insulare sau mai continentale, pentru a avea neam de neamul lor de-o pită (sau de-un Ferrari), nu cred c-o vom uita vreodată. Ca elită conducătoare, învestită şi onorată de neamul de condus din care provine, ar fi trebuit să aibă grijă de acest neam ca mama de pruncii ei. Când colo, când alţii ne făcură mama curvă, când chiar sărirăm să-i spălăm obrazul, să-i provocăm la duel pentru calomnie, descoperirăm ca mama chiar e curvă… Ce umilinţă mai mare decât să descoperi că mama chiar aşa e…! Dar, tot răul spre bine: bine că ştim cu ce „mamă” avem de-a face. Mama ei de treabă…
Nici măcar fiarele ferecate de pe mâinile voastre nu ne ajută să vă iertăm. Ele doar strâng, nu pot spăla ruşinea de pe obrazurile voastre crăpate de fărădelegi coerente, bine-ticluite, şi nu de sudoarea sfântă a muncii cinstite. Ruşine – dac-o fi – cu care ne-aţi „pricopsit” şi pe noi, ca parte a aceluiaşi întreg…
La cum ne-aţi dovedit cu vârf şi îndesat că sunteţi, va trebui s-avem grijă mare si la fiarele de mâini primite, să nu le furaţi şi pe alea, să incepeti vreo afacere, două, tot pe seama noastră, „prospere”, „sustenabile” şi „responsabile social”… Care peste vremuri se vor dovedi a fi alte hoţii?!
Într-unul din jocurile copilăriei noastre strigam: ţară, ţară, vrem ostaşi! Ştiam noi ce ştiam, copii fiind, şi bine-am fost învăţaţi. De ostaşi avem nevoie nu de hoţi. De onoare, datorie, cinste, dragoste de ţară şi de neam, nu de hoţie şi furtişag… Pe când plecarea voastră din istoria noastră?

Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

Motto: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.” (N. Bălcescu)

Am oprit acum o vară la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu. Nu era nimeni acolo afară de noi. Ne-am mai plimbat prin lăcaş, de la Gorunul lui Horea până la gorunii sădiți de Casa Regală şi înapoi. Când ne-am întors la mormântul Craiului, am găsit acolo un bărbat cu soția şi cu doi prichindei. Bărbatul, cu un copilaş in brațe, s-a aplecat, a pus mâna pe țărâna mormântului murmurând: „Iancule, avem nevoie de o sută ca tine”! Desigur, se referea la salvarea țării.

Si-a luat copiii şi sotia – fără să ne bage în seamă – îndreptându-se intr-o linişte ceremonială către masină. Pesemne că erau in mare grabă. Dar, ce grabă! Cât să rosteşti suferință şi speranță într-un lăcas sacru, şoptind, auzit doar de Iancu, de câțiva martori anonimi, dar din acelaşi neam – unul chiar mărturisitor de-acum, cum se vede – şi, cu siguranță, de Dumnezeu. Durere şi nădejede, surde dar izbăvitoare.

Acum, înainte de alegeri îmi răsuna în minte cuvintele lui. Le mărturisesc. Si-i dau dreptate… Dar cu cine să votezi? De unde vreun Iancu? Niciunul dintre candidații de azi nu se ridică nici la degetul lui mic. „Răul cel mai mic” l-am mai votat, ne-ajunge, pân’aici. Strânşi bine în chingile istoriei, a unei istorii pervers-camuflate, nu ne rămâne decât să ne luăm în piept cu ea, unul câte unul, de jos în sus, cu răbdare, dragoste şi înțelepciune, punând piatră pe piatră. De sus în jos, din ierarhiile istorice nu mai vine nimic pentru noi. Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

PS: De luni ne va fi mai bine, dihonia acestor alegeri se va risipi. De-abia de-atunci vom vedea ce-avem de făcut…

https://www.youtube.com/watch?v=EEDxYHiDQ8c

Împreună, după alegeri

libertatea-de-alegereFremătăm, suntem la finalul unei campanii electorale. Dar fremătăm a pagubă, nu vom alege şi nu ne vom alege cu nimic dintr-o campanie mizeră. Mizeră, da; dar, vai, fără de miză. Nu mai exista miză pentru că alegerile „au reuşit” de dinainte de a începe…

Iluzia că noi alegem ceva este confirmată de calitatea candidaţilor propuşi. Candidaţi de o moralitate, mentalitate şi capacitate de muncă şi intelectuală îndoielnică, care nu reprezintă pe nimeni afară de ei înşişi şi de clica transpartinică aflată vremelnic în fruntea ţării, nu pentru a o creşte (dezvolta, în termeni moderni…), ci pentru a o secătui de ultimele bogăţii naturale şi omeneşti. Cu asemenea candidaţi, repet, alegerile „au reuşit” de dinainte de a începe – pentru că atunci când n-ai de unde alege nu se cheamă că alegi ceva –, şi doar în favoarea „regizorilor” alegerilor, adica a păpuşarilor sistemelor sociale, fie ele democraţii sau dictaturi, dupa cum bate vântul interesului local şi global. În zilele noastre, avansate dupa unii, ni se oferă obraznic iluzia că alegem, că participăm la istorie, la lume, pentru a nu adumbri „aura” idilicei democraţii în care ni se tot repetă că am trăi.
Pentru a ne ameţi. Pentru a nu vedea, asa orbiţi şi amorţiţi cum suntem, nedreptăţile şi jafurile cu legea-n mână la care suntem supuşi. Pentru a nu – îndrazni să ne ridicăm, ca Gheorghe si ca Ion. Nu-mi pot altfel justifica apariția unor asemenea candidați la cârmuirea țării, decât prin nevoia păpusarilor de a avea la îndemâna un presedinte santajabil, dispus să treacă peste orice bariera rațională si sufletească pentru a împlini anumite sarcini, adesea impopulare sau, mai rău, în contra supusilor pe care-i reprezintă. Si-atunci – că tot s-a postat si re-postat zilele acestea pe toate rețelele – cum să nu dai dreptate cuvintelor lui Mark Twain, „dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.”?
De douazeci si cinci de ani ni se bagă sub nas înainte de alegeri numai oameni compromisi si santajabili (ce coincidență, domnule!), semn ca filtrarea si alegerea a avut deja loc – să nu răzbată cumva la cârma țării vreo valoare, vreun om serios, vreun patriot –, noi ramânând cu alegerea în brațe. Iar, nu se poate altfel explica cum de, nici măcar din întâmplare, un om cu verticalitate-demnitate nu ajunge să candideze la cea mai înaltă îndatorire din stat.
Dacă alegerea noastră ar fi implicat un alt fel de oameni, merituosi, decenți, cinstiţi-în-primul-rând, atunci am fi putut spune că alegem dintre noi si pentru noi. Ce bătălie electorală frumoasă ar fi fost între Vasile Dâncu (da, de la PSD), Acad. Ion Aurel Pop, Acad. Alexandru Surdu, Oana Pellea, Dan Puric, ca să dau doar câteva nume care-mi vin în minte acum. Mi se va spune că acestia nu sunt oameni politici. Si ce dacă?! Să se facă! Dacă n-am reusit cu oamenii politici autentici poate vom reusi cu învăţaţii ţării. Sau n-avem nevoie de învăţaţi la cârma ţării?
Aşa se face că în urma freamătului acestor alegeri, mizere dar fără miză, ne-am trezit iar dezbinaţi, dispreţuindu-ne şi urându-ne unii pe alţii. Recrudescenţa curentelor „transilvaniste” şi „banatiste” – că nu este îndeajuns moldovenismul din Basarabia – arată limpede rătăcirea noastră ca oameni ai acestei ţări, ca neam. La final, indiferent de cine câştigă aceste alegeri, va trebui să rămânem împreună, să reîncepem a construi o ţară mândră în ciuda opreliştilor puse în calea noastră de, culmea, propria clasă politică; care nu ne merită…

„Salvarea” de moştenire. (Dar, pe copii, de ce nu i-aţi învăţat?)

Ulita copilariei dupa Ionel TeodoreanuDe multe ori, tăcerea e de aur. Ar fi fost, poate, mai bine să tac. Alteori însă, lucrurile trebuie spuse pe nume, arama trebuie dată pe faţă. Aşadar nu, mai bine nu tac. Că dacă tac îmi stă norocul, ca atunci când stai.

Mă bântuie de ceva vreme un mare of; mă roade ca viermele din pântecul buhăit al cadavrului de câine otrăvit. Of-ul acesta este legat de moştenirea noastră, de cultura şi spiritualitatea noastră românească, cărora li se pune stavilă atunci când nu sunt dăruite mai departe tinerelor generaţii.

Mai precis, de moştenirea pe care părinţii din diasporă – căci la cei din diasporă mă voi referi de-aci înainte –, mai ales a părinţilor aleşi, care reprezintă sau pretind că reprezintă fruntăşia diasporei, uită s-o mai transmită plozilor lor. Uitând de ea, de darea ei mai departe, uită şi de ei, nemaiştiind cine-au fost şi cine sunt. Uitând de ea, nu-şi dau seama că, pe nesimţite, se îndepărtează de neamul şi originea lor, alipindu-se, cumva artificial, altora, străini de fel şi de loc.

Şi nu ar fi atât de supărător dacă uitarea aceasta ar veni de la fiştecine, de la „analfabetul etnic” căruia burta îi este îndreptarul. Neamurile, seminţiile, popoarele se mai amestecă, asimilări şi sinteze au avut si vor avea loc, mai ales în aşa-numita lume globală, post-modernă, a zilelor noastre. Chiar vara trecută, o coconiţă prezentabilă, stabilită prin Italia, mândră, aproape arogantă de apartenenţa la noua ei ţară, „superioară”, şi-a adus copilul în România, în vacanţă la bunici. Copilul nu vorbea neam româneşte! Cineva a îndrăznit s-o întrebe de ce n-a învatat piciul ceva româneşte, măcar cât să vorbească o poveste cu bunicii. Răspunsul, tăios, înverşunat a fost: „la ce-i trebuie?”. Ei, la aşa raspuns, n-ai cum să mai ripostezi, mortul de la groapa nu-l mai întorci din drum.

Dar uitarea nu vine doar de la fiştecine, ci, de multe ori şi din nefericire, de la cei care reprezintă stindardul culturii şi spiritualităţii româneşti peste hotare. Mă uitam deunăzi la doamna care promovează, cu vioiciune şi multă pricepere, cultura română la Institutul Cultural Român din New York. Am tot respectul pentru ceea ce face dânsa: impecabil! Dar notiţa domniei sale, aruncată într-un colţ al unei reţele de socializare, „copiii mei, cetăţeni americani” m-a prea nedumerit. Adică mama, un ostaş al culturii româneşti, iar copiii nici măcar mentionaţi ca (şi) cetăţeni români – daca au aşa ceva, nu ştiu –, fără să mai punem la socoteala, etnia, sufletul, universul şi reperele lor interioare, probabil tot străine! Adică mama îi arunca în corul naţiunilor pe Eminescu si pe Preda, iar copiii pe-ai lor Wilde si Faulkner (nu că aceştia n-ar avea valoare, ştim toţi că au). Adică unu’ alb şi altu’ negru, cum s-ar spune. Sau copiii nu trebuie să împărtăşească, măcar iniţiatic, calea mamei? Probabil că nu, copiii au fost astfel feriţi, „salvaţi” de identitatea de român, de moştenirea lor. Tristă „salvare”!

Tot aşa, am văzut scriitori, poeţi, filozofi, preoţi care scriu şi publică rânduri sublime, autentic româneşti. Şi, tot aşa, am văzut, la unii dintre aceştia, cum urmaşii lor nu vorbesc neam româneşte, nu merg în România nici măcar ca la muzeul rădăcinilor lor, şi nu cunosc o boabă de istorie carpato-dunăreano-pontică. Mai auzeam pe unul spunând: „copiii mei, arareori mai vorbesc româneşte în casă”. A-ra-re-ori! Altul, că odraslele l-au înlocuit pe Făt-Frumos cu Harry Potter. Păi nu-i totuna, că aceasta schimbare separă enorm, e altă mâncare de peşte. Nu de alta, dar cred că, poate, ar fi avut loc în sufletele lor amândouă poveştile… Iarăşi, ce tristă „salvare”!

Şi, cine-i vinovatul, că-l stim, nu?! Ce paradox! Să te zbaţi cu cinste pentru firea şi spiritualitatea românească iar, în altarul casei tale, să nu împărtăşeşti aceasta cauză; nici măcar limba, care se învaţă şi dăruieşte „gratis”. Să nu dai mai departe moştenirea celor rupţi din tine, agentul care poate ţine vie flacăra identităţii, şi-o spiritualitate, zic eu, cu nimic mai prejos decât altele, lăsând totul pe seama cărţilor, care, deşi dau şi ele mai departe moştenirea, n-o dau vie, în elementul ei natural. O moştenire printr-o carte poate muri oricând, cartea arde la propriu şi la figurat… Însă, o moştenire printr-un om, deşi poate muri şi ea odată cu omul, e totuşi vie, şi, mai mult, prin trăitor se poate recreea si îmbogăţi.

Aşa, cu copiii „salvaţi” de moştenire, de, iată, vina (?!) de se fi născut din parinţi români, zbaterea admirabilă a fruntaşilor din diasporă pentru promovarea culturii romăne, este, poate nu compromisă, dar ştirbită cu certitudine. Iar dacă acest fel de „salvare” vine de la fruntaşi, atunci ce asteptări să mai avem de la „pălmaşi”?

Sigur că se poate şi fără „unu’ alb şi altu’ negru”. Bunăoară, eu însumi am remarcat blogul unui student român de la o universitate de vârf americană (nu-mi amintesc dacă avea sau nu cetaţenia americană), care arată, în câteva poze sugestive, cum studentul împricinat, studiază fizica cu cărţile lui N. Iorga, aşezate – nu doar simbolic – pe masa de lucru. Nu mai pun la socoteală vorbirea frumoasă, mândră şi elogioasă referitoare la moştenirea sa. Studentul avea părinţi, un anumit fel de părinţi: fruntaşi-fruntaşi, fruntaşi adevăraţi.

PS: Într-una din serile trecute i-am citit feciorului fragmente din „Uliţa copilăriei”, după Ionel Teodoreanu. O, ce desfătare am avut împreună! Citiţi, o să vă placă. Şi-o să vă facă, nădăjduiesc, să vreţi să daţi mai departe…

„Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia: era aşa de mic! Căsuţa lui de-atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia doar să scâncească şi se numea Scâncea-voievod.”

Descântecul în satul Cornova (Basarabia interbelică)

DescântecÎn primul volum al celebrului său tratat de „Istoria credinţelor şi a ideilor religioase”, Mircea Eliade (1981) sugerează că primele simboluri şi reprezentări cu funcţii magico-religioase au apărut încă din perioada paleolitică . De aceea, poate, nu ar trebui să ne mire faptul că rămăşiţe ale spiritualităţii incipiente descoperite în arealul paleolitic pruto-nistrean – e.g. de la Dumitoarea Veche sau Ofatinţi – să fie regăsite, desigur „camuflate”, cum ar spune M. Eliade, de negura deasă a timpului trecut, în unele din manifestările spirituale ale locuitorilor Basarabiei, poate chiar în descântecele, atât de răspândite după cum vom vedea, în lumea satului basarabean interbelic.
Chiar dacă referindu-se la o perioada mult mai târzie, Bogdan Petriceicu Haşdeu, într-un articol din remarcabila revistă a vremii Columna lui Traian (1867), comparând un descântec românesc din Banat cu unul vedic, gaseşte un „registru aproape identic” al părţilor corpului menţionate în cele doua descântece, reliefând substratul indoeuropean comun al acestor descântece .
Prezenţa descântecului la traci, ca populatie indoeuropeana care s-a suprapus peste culturile locale ale epocii tarzii a bronzului si peste cele hallstatiene, asimilindu-le, este mentionata de Platon in lucrarea Carmide prin vocea lui Socrate:
„Tot asa stau lucrurile, Carmide, si cu acest descantec. Eu [Socrate] l-am invatat acolo in oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice ca îi fac pe oameni nemuritori. <…> Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac sa se nasca in suflete intelepciunea” .
De asemenea, un descantec de matrice (de colici) de origine romană, transmis de Marcellus Empiricus (sec. al V-lea d. Hr.), prezinta aceleasi elemente ca si descântecele româneşti .
Odată cu pătrunderea creştinismului, divinităţile păgâne din textele magice în general, şi din descântece în particular, sunt înlocuite cu Dumnezeu şi sfinţii biblici . Începând cu veacul al XVI-lea d.Hr. apar primele texte magice scrise in limba romana. B.P. Haşdeu (Cuvente din bătrâni) mentioneaza descantecul „Ruga sântului Sisinie” (devenit „Minunile Sfantului Sisoe”; mai tarziu, Sf. Sisoe este inlocuit de Arhanghelul Mihail), care apare in manuscrisul preotului Grigorie din Mahaciu (jud. Alba), manuscris tradus din slavoneste in jurul anului 1550, dar compus de un român pe la anul 1500 (Hasdeu, Graur 2004).
Dar, ce sunt descantecele? Dimitrie Cantemir, in Descrierea Moldovei (1727) mentioneaza descantecul ca facand parte din recuzita bogata de credinte si obiceiuri a moldovenilor veacului al XVIII-lea, amintind ca descantecul este „un fel de vraje, cu care zic ei, ca se pot vindeca de toate boalele care nu sunt de moarte […]” . In ziarul Curentul din 16 martie 1932, intr-o comunicare a Institului Social Român (I.S.R.) realizata de A. Golopentia, acesta defineste descantecele ca „fapte magice medicale ce reclama conditii fixe de realizare si agenti specializati.” Descantecul, exprimat de descantator in versuri (formula orala) si insotit de anumite semne si gesturi magice, si transmis pe cale orala, ca orice element folcloric, apeleaza la puterea vindecatoare a cuvantului pentru a lecui o anumita boala, sau pentru a dezlega de o anumita vraja care se crede ca inraureste viata celor care apeleaza la aceasta formula magica. De altfel, Artur Gorovei in Descantecele romanilor (1931) conditioneaza aparitia descantecelor de credinta „in existenta unui geniu al raului pe care noi il numim Diavolul, in vesnica lupta cu geniul binelui, pe care noi il numim Dumnezeu.”
Marturiile si studiile membrilor Şcolii Sociologice de la Bucureşti (S.S.B.), care au participat ca campania monografica de la Cornova din vara anului 1931, confirma prezenta vie a credintei in puterea vindecatoare descantecelor in mentalul colectiv al basarabeanului, mai ales a celui din mediul rural studiat. „Este aci si un fel de obisnuinta a oamenilor cu limbajul acesta ce are pentru taranul basarabean ceva din sfintenia slujbei religioase aproape.” Rezultatele campaniei monografice de la Cornova sugereaza, de asemenea, ca practica descantatului se intindea pe tot cuprinsul lumii satesti basarabene .
Descantecele nu sunt doar relicve bune de asezat intr-un muzeu ale unor vremuri indepartate, pastrate in virtutea unor traditii oarbe, ci practici curente, dinamice, in plin avant, in ciuda proceselor de orasenizare si a religiei crestin-ortodoxe predominante. In lumea rurala, de altfel, se remarca continuitatea co-existentei naturale a practicilor magice cu cele ale religiei crestin-ortodoxe .
Practica descantecelor implica existenta descantatorului (agentul magic), a descantatului (asistentul), a relatiilor dintre acestia, precum si a riturilor si formulelor magice de descantat.
Descantatorul, care nu poarta propriu-zis acest nume, ci „un altul mai corect si mai individualizat (in cazul Cornovei: Botnarita, Lalaiasa, Jierita etc.)” , este agentul magic specializat, care face parte din grupul social aparte al descantatorilor. Teama de a se pierde din eficacitatea descantecelor face ca acest grup de descantatori sa pastreze cu sfintenie forma si structura acestor rituri magice, asa cum au fost ele mostenite din strabuni, chiar daca, pentru anumite descantece particulare, variantele rezultate in urma transmiterii intergenerationale a descantecelor nu lipsesc.
In Cornova anului 1931 au fost inregistrati 87 de descantatori, adica un numar semnificativ pentru marimea oricarui sat, ceea ce arata amploarea acestui fenomen. Din 87 de descantori, 68 erau femei, din care 30 trecute de varsta de 50 de ani, si numai 19 barbati, din care 5 trecuti de 50 de ani. Asa cum era de asteptat, aceste date dovedesc inclinatia mai mare a femeilor decat a barbatilor spre aceasta practica.
Descantatoarea consacrata, care prin descantec incerca sa vindece un numar cat mai mare de boli, inclusiv pe cele mai grave, trebuia sa fie batrana, vaduva sau fata nemaritata – aceleasi conditii trebuiau indeplinite si de barbati. Descantatorii din grupa 40-50 de ani descantau cazurile mai usoare, iar ceilalti mai tineri aveau mai mult rolul de a asigura continuitatea practicii descantatului. Clasa sociala din care provenea majoritatea descantatorilor este cea a taranilor (48 din 87), urmata de cea a mazililor (30 din 87), a dvorenilor (5 din 87), si cea a tiganilor (4 din 87, cu remarca ca din aceasta categorie toti descantatorii erau femei), cei mai multi nestiutori de carte (68 din 87). Descantecele se transmiteau mai ales prin mostenire, pe cale materna (31 din 87 au invatat descantecele de la mama) sau de la rude (21 din 87), dar si „din furate” de la batranele satului (32), sau din initiativa proprie. Un tip de descantator foarte apreciat de satenii Cornovei era cel venit din alt sat .
Stefania Cristescu-Golopentia (2003) identifica 36 de tipuri de descantat, dintre care doua sunt forme de „trecere spre joc in lumea copiilor” , iar, referindu-se strict la formula orala, 31 de forme-tip de descantat .
Aria de extensiune a descantecelor, aflata in stransa legatura cu frecventa cu care acestea sunt cunoscute de grupul de descantatori, variaza de la descantec la descantec. Primele zece din cele mai cunoscute si practicate sunt descantecele de deochi, spariet, strans, dragoste, najit, orbalt, hudma, frigari, besica-rea si buba neagra. Aceste descantece erau cunoscute asadar de un numar mai mare de descantatori. De exemplu, descantecul de deochi, cel mai utilizat, era cunoscut de 28 din cei 87 de descantatori. Descantecul de spariet era cunoscut de 22 de descantatori, iar cel de strans de 21.
Anumite descantece, corespunzatoare de obicei unor boli grele, care aduceau un prestigiu si o autoritate suplimentara descantatorului, erau cunoscute de foarte putini. Descantecele de raie, descuiet si canepa, erau cunoscute de catre un singur descantator.
De regula, cei mai multi descantatori cunosteau unul, doua sau trei decantece. La polul opus se situau descantatoare provenite din clasa sociala a tiganilor, taranilor sau mazililor, care cunosteau 8, 9, sau chiar 14 descantece respectiv. Din 26 de descantatori preferati, cei care reprezinta descantatorul-tip din Cornova, 22 de femei si 4 barbati, 18 peste 50 de ani, doar doua femei si doi barbati stiau sa scrie si sa citeasca. Prin urmare, analfabetismul reprezenta un element important al personalitatii descantatorului, care „lucra” dincolo de lumea literelor, pe „taramul celalalt” al cuvintelor si incantatiilor magice.
In ceea ce priveste aria de circulatie reala a descantecului in sat, sau aria lui de folosire sociala care poate fi esentialmente restransa la aria tematica, bine definita, a fiecarui sat sau provincii, fireste ca unele formule erau folosite mai des iar altele mai rar, „ in stransa legatura cu ritmul de viata biologica si sufleteasca a satului” , si mai ales, in stransa legatura cu trecutul satului. Descântecele cu care erau obisnuiti oamenii din batrani, transmise pe cale orală din generatie in generatie, circulau mult mai intens decat cele imprumutate, demonstrand aceasta particularitate remarcabila a satului romanesc basarabean, de a pastra mostenirea si simtul traditiei. Pana si formulele noi acceptate, sunt adaptate si potrivite spiritului locului.

Lista bibliografica

Candrea I.-Aurel. Folklorul medical român comparat: privire generală. Medicina magică. – Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1944.

Cantemir, Dimitrie. Descrierea Moldovei, Ed. Librariei Socec & Co., 1909 [1727].

Stefania Cristescu. Frecventa formulei magice in satul Cornova, Revista Sociologie Romaneasca, Anul I, Nr. 4, Aprilie, 1936, pp. 11-18.

Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

Golopentia Anton. Magia si descantecul in Basarabia. Comunicarile Institutului Social Roman / Volum editat, introducere şi note de Sanda Golopenţia. – Bucureşti: Paideia, 2003.

Gorovei A. Descîntecele românilor. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 1931.

Graur, Ana. Descantecul la romani:istorie si actualitate, Teza de doctor in filologie. – Chisinau: Academia de Stiinte a Moldovei-Institutul de Literatura si Folclor, 2004 (10.01.09?). Cu titlu de manuscris : C.Z.U. 398.4 (478)(043)

Hasdeu, B.P. Cuvente den batrani, Bucureşti: Editura „Cultura Nationala”, 1937, pp.84-85.

Hasdeu B. P. Două descîntece: un descîntec român şi un descîntec sanscrit din Veda. Notiţă // Studii de folclor / Ediţie îngrijită şi note de Nicolae Bot / Prefaţă de Ovidiu Bîrlea. – Cluj-Napoca: Dacia, 1979.

Platon. Carmide, 156d, 156e, 157a şi 157b // Izvoare privind istoria României, vol. 1. – Bucureşti: Editura Academiei, 1964.

Doar Dumnezeu are voie să se plictisească

Plictiseala SmokingcoolartMda… Aud tot mai des în juru-mi că oamenii se plictisesc. Că, auzit-ai, n-au ce face…
Prichindeii se plictisesc, mai ales dacă le şterpeleşti din poală sfânta telefono-tabletă, care oricum, mai isteţi, mai zmei şi cosânzene nu-i face. Bobocii adolescenţi se plictisesc. Trăiesc numai prin senzaţii tari şi poveşti vorbite prin aparate, la depărtare cu precădere, cu oameni din depărtări cu precădere.
Oamenii mari se plictisesc si ei, cum altfel?! Chiar auzeam pe cineva din preajmă, corporatist, care spunea că şi dacă ar avea bănet cu toptanul, tot ar mai merge la slujbă. Ei, bine, asta da vocaţie, asta da atracţie : atracţia cubului, a chiubicăl-ului.
La bătrâni încă n-am remarcat această plângere. Mai mult le e teamă de urât. Că nu e chiar totuna. Dar, să nu ne uimească, se prea poate să se molipsească şi ei de la ăilalţi, meşteşugari în de-ale plictiselii. Bătrân plictisit, ăsta da amurg.
Fără nicio lipsă de modestie, nu m-a încercat niciodată această „trăire a netrăirii”. Dimpotrivă… Cum să ne plictisim, când aici trăim doar o fărâmă din nesfârşitul lumii? Cum să ne plictisim când suntem înconjuraţi de atâtea minunăţii şi taine? Când să ne mai plictisim, atunci când iubim?!
Doar Dumnezeu are voie să se plictisească. Dar nu voieşte.

M-am salvat ca om

BrancusiSă te salvezi ca om, iată o înaltă menire a oricarui trecător-trăitor pe-această lume, hic et nunc.
Dar ca să te salvezi ca om, mai întâi trebuie să fi fost făcut om cândva, şi să fi fost rămas aşa o viaţă’ntreagă, dincolo de căderile fragmentare în sub-om, uneori fireşti, şi de cele mai multe ori iertate, daca ştii cum şi cui sa adresezi iertările.

Si, ca să fi fost făcut om trebuie să fi avut mamă si tată, că de-acolo vine vorba „fără mamă, fără tată”, când ne apare-n cale câte-un ne-om. Tebuie să fi avut mosi si babe, unchesi si mătusi, care să te fi învățat ce e zigzagul, rombul, floarea si cruciulița de pe pânza albă de cânepă, si de ale căror poveți să te fi legat pe viață.

Trebuie sa fi avut vecini, dascali, si prieteni cu care sa fi trecut prin marile jocuri si imprejurari de neuitat; din care ai invatat cum sa fii om. Si-o toaca, si-o Biserica, si-un calugar taindu-ti calea, tacut si tainic. Si toata dragostea lor. Drag-o-ste(a). Drag de o stea. Drag ca de o stea. Cea care e dincolo de văzduh. Văz-duh. Acolo unde văz duhul.

Trebuie sa fi avut o salcie sau un brad al tau sub care sa te fi rugat la ceas de incercare sau visare. Un rau, o balta, o gura de delta, sau o mare in care sa te fi scaldat sub soarele amiezii, inganad dupa, „auras, pacuras…”. Si-o campie, o magura, si-un munte – acelasi care, mai deunazi, se batea in capete cu altul – strabatute in drumurile tale de tristete, nepasare sau fericire, cu sentimentul ca ar fi ale tale, ca ar fi parte din tine.Trebuie sa fi avut un loc, numai al tau, cu care sa te confunzi, hic et nunc si-n vesnicii. Si oameni, numai ai tai, cu care sa te impletesti. Hmm… Tara se cheama. Tara ta!

În sfârsit, ajuns om, ca să te salvezi ca om, mai trebuie să şi vrei. Iar salvarea ca om, se vede, printre multe altele, după urma – şi rădăcina, sămânţa – pe care o lasi dupa amurgul tau. O urmă frumoasă – la Platon, frumosul şi adevărul sunt unul şi acelaşi lucru – arată că te-ai salvat ca om. O urmă urâtă? E simplu binomul, contrariul: lipsa salvării, căderea.

Brâncuşi bunăoară, e limpede, a fost, a vrut şi s-a salvat ca om. A lăsat după el o urmă sublimă. S-a salvat ca om, aşa cum a şi spus-o în câteva cuvinte care, poate, în această lume a amestecurilor si relativizărilor fără noimă, ar trebui mai bine cunoscute:

„Am fost şi eu trimis de mic copil, la pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea; şi m-am salvat ca OM!… ”

„Târgul de Fete” de pe Muntele Găina şi alte sărbători din Țara Moților

IMAG1515Rădăcinile “Târgului de Fete”, care se ține în fiecare an în miezul verii, în duminica cea mai apropiată de Sf. Ilie, pe platoul din vârful Muntelui Găina (1486 m), sunt atât de adânc înfipte în pământul Țării Moților si Crişenilor – căci muntele se află la confluența celor doua “țări” – încât ajung, după unele precizări, până la focul primordial al formării poporului român.

Unele mărturii sugerează ca târgul se ține ca amintire a biruinței asupra unor năvălitori mongoli, sau a victoriei asupra curuților si la(o)bonților, care atacară pe moți în timp ce acestia petreceau pe creasta muntelui.

Continuitatea milenară a unei asemenea sărbători, ținută într-un loc neprielnic, sălbatic chiar, dar de o frumusețe şi pitoresc neasemuite, acolo unde cerul îmbrățişează pământul, unde văile sunt nevestele munților, se poate explica cel mai bine prin filonul religios si spiritual ancestral al moților si crişenilor, prin înclinația lor de a sărbători împreună în mijlocul naturii dăruite de Dumnezeu.

Unele studii – dar şi unele legende transmise prin viu grai pe care le-am auzit cu urechile mele de la autohtoni – ne spun că obiceiul urcatului poporului pe muntele “sfânt” (Kogaion?!), în anumite momente sacre ale anului, cu adâncă încărcătură cosmică şi religioasă, pentru a desfăşura anumite rituri religioase, ne-a fost transmis de pe vremea dacilor.

Altminteri, nedeile din aceleaşi ținuturi, care sunt sărbători mai mici, tot văratice, ținute în mijlocul naturii în aproape fiecare sat de hramul bisericii locului, par a continua sărbătorile romane ţinute atunci în onoarea zeilor patroni.

În trecut, se ţineau mai multe serbări pe crestele munţilor, ordinea cronologică fiind în funcţie de semeţia lor. De Sân-Petru – dupa rit vechi – începea serbarea pe Muntele Biharia (1659 m), sărbătoare dispărută la 1828 din pricina deselor furtuni şi a ceţei, dar şi din cauza „tunetelor” care se aud în pântecul muntelui datorită căderilor de ape subterane; se spune că nici vitele nu îndrăznesc să pască în acele locuri. Urmau apoi sărbătoarea Găinii, sărbătoarea de pe Muntele Călineasa (1432 m), care se ţine şi azi, şi sărbătoarea de la Lespezi (1103 m), dispărută în 1830.

Un obicei inedit se ţine primăvara de Sân-Toader – anul acesta a cazut chiar de 8 martie – pe valea Crişului Alb, în Hălmagiu, la poalele Muntelui Găina, şi se numeşte „Târgul Sărutatului” sau „Târgul Nevestelor”. Tradiţia spune că la năvălirea turcilor pe Valea Crişului Alb, aceştia „ar fi răpit o mulţime de femei crişene, dintre cari unele, scăpând din robie şi întorcându-se acasă, au sărutat pe toţi cunoscuţii pe cari i-au întâlnit, iar aceştia le-au cinstit pentru vrednicia şi dragostea lor faţă de limba şi vatra strămoşească.” (Ioan Rusu Abrudeanu, Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, 1928).

Fie de la daci, fie de la romani, fie ca sinteză de la amândouă popoarele originare ale românilor, bucuria de a petrece în sânul naturii nealterate de mâna „civilizatoare” a fost adusă din tată-n fiu până azi. Pe creasta Găinii s-au perindat adesea, visând şi, uneori, înecându-şi suferinţele, Avram Iancu şi prefecţii lui, Ioan Slavici, care a bătut Ardealul singur-singurel pe jos („Băiet de liceu, îmi petreceam vacanțele cutreerând Bănatul, Câmpia Țării Unguresti si valea Crişului Alb până la Brad şi până’n vârful Găinei, totdeauna singur-singurel.”), dar şi regi şi regine. În anul 1924, în prezenţa Regelui Ferdinand I, „unificatorul neamului”, s-a ridicat o troiță având crestată pe ea următoarele cuvinte:

Înălțatu-s’a această sfântă cruce întru amintirea neuitatului erou al munților, Avram Iancu, cu prilejul serbării naşterii sale şi s’a sfințit în ziua de 1 Septemvrie, anul mântuirii 1924, în prezența M.S. Regelui Ferdinand şi a reprezentanților națiunii române întregite si recunoscătoare”.

IMAG1514

În privința denumirii de „târg de fete”, numai neaveniții şi ignorantii ar putea afirma că moții şi crişenii şi-ar fi vândut fetele în scopul, să zicem, al realizarii căsătoriilor „din interes”. Oamenii acestor locuri, cu frică de Dumnezeu, care ascultau cu smerenie de Sfânta Scriptură, nu puteau proceda astfel, în însăşi virtutea legilor hristice cărora li se supuneau. Pe de altă parte, cum platoul muntelui reprezenta un punct de întâlnire între comunitățile de pe-o parte şi de pe alta a muntelui, şi un prilej de sărbătoare anuală de masă, unică (muzică, joc, horă, veselie, glume s.a.m.d), era cât se poate de firesc ca tinerii să se cunoască acolo, să lege prietenii, să se îndrăgostească de ce nu, şi mai apoi să se cunune în toată legea.

Rostul toponimiei muntelui poate fi găsit foarte bine în următoarea legendă scurtă:

„Vidrenii spun că în timpul când şi in munții Bihariei se lucrau băile, o găina de aur iesea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle sale de aur. Vidrenii atraşi de frumusețea nemaipomenită a găinei, în mai multe rânduri s’au încercat s’o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur dela Roşia. De atunci, nemaiputându-se găsi aur în băile din acest ținut, Moții au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era Vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părțile unde a sburat.” (Frâncu şi Candrea, Moții, Buc. 1888, p. 67)

IMAG1513

Astăzi, sărbătoarea de pe Muntele Găina este încă vie. Sigur, nescăpată de tăvălugul (rău)„modernizării” (politizată, siluită de massmedia dornică de stiri senzationale şi „exotice”, manelizată pe ici pe colo, festivizată excesiv ş.a.m.d.), poate că nu mai este ce-a fost; ce i-a fost dat să fie…

Cu toate acestea, temerarul care se încumetă să urce pe Găina, poate încă desluşi acolo sus, unde cerul se iubeşte cu muntele şi văile cu crestele, filoane de „aur” autentic: obiecte moțesti (tulnice, greble, furci, cozi de coasă, ciubere şi doniţe, oale tradiționale), port (ne-mai)popular (alb-negru cu tricolor la brâu, cojoace, opinci), muzică (ne-mai)populară din Țara Moților, cântată, cu puțin noroc, de Nicolae Furdui Iancu. Dacă mai pui şi sentimentul bucuriei, dimpreună cu moții şi crişenii, dat de o privelişte încântătoare, şi de, cine-ştie, prilejul de a lega o prietenie cu „fată din târg”, atunci merită să încerci s-ajungi acolo sus, pe spinarea Găinii.

IMAG1534