Pensiile speciale, alt motiv de vrajbă

Nu-ți trebuie o minte prea ascuțită pentru a observa că o parte a presei și a rețelelor sociale defăimează neîntrerupt țara, de decenii, inoculând în rândul cetățenilor sentimentul neputinței, al lehamitei față de prezentul și viitorului nostru. Cum se știe, cel mai tragic efect al acestei defăimări perfide se reflectă, printre multe altele, în tragicul fenomen de lepădare și părăsire a țării.

Nu spune nimeni că starea economică, socială, politică și morală a societății actuale românești ar fi una ideală, fără de cusur. Nu, nu e, așa cum nu e nicăieri sub soare; și sigur se poate mult mai bine, pe toate palierele societății. Dar să bați neîncetat toba, reliefând numai defectele unei națiuni, ar trebui să supere urechea oricărui om de bună-credință. Pic cu pic, ni s-a inoculat ideea că nu suntem în stare de nimic, mai mult, că am fi unici în toate rele pământului. Mă uit cu indignare și revoltă la „rețelarul social”, care, ajutând inconștient inamicul, din etichetele „hoți”, „corupți” și mai-jignitorul „lumea a treia” nu ne mai scoate. Probabil că o simplă vizită în lumea a treia i-ar dovedi întreit că o comparație mai șchioapă nu s-ar putea face.

În plus, conform datelor furnizate de Națiunile Unite, economia României figurează în rândul celor dezvoltate[i], alături de cele ale Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Croației ș.a.m.d. Aceasta nu înseamnă defel că suntem în frunte, gâfâind cot la cot cu marile puteri, dar măcar suntem în rând cu lumea (noastră), năzuind spre mai bine.

 Unul dintre subiectele vehiculate exagerat de mult în spațiul virtual, mereu speculat politic, prin care se încearcă încă o dată ponegrirea țării, este cel al pensiilor speciale. Cumva, se induce ideea că acestea ar fi numai la noi sau că numai la noi sunt abuzive și nedrepte. Nu, oameni buni, pensii speciale nu există numai la noi. Pensii speciale există în S.U.A, Canada și în U.E, și toate, cu mici diferențe de la stat la stat, sunt destinate acelorași categorii de oameni (angajați care au lucrat în condiții cu risc ridicat pentru sănătate, personal militar, personal din justiție ș.a.m.d.).

Dintr-un studiu din aprilie[ii], publicat sub oblăduirea Comisiei Europene, aflăm că situația pensiilor speciale din România nu e nici dramatică, nici unică. De exemplu, Grecia cheltuie 2,7% din PIB cu aceste pensii speciale, Polonia 2,6%, Belgia 2,1%, Spania 1,5%, iar România 1,2% (la egalitate cu Franța). La fel de adevărat e că sunt state, precum Cehia și Irlanda, care cheltuie doar 0,2% din PIB pentru aceste pensii. Oricum, din acest punct de vedere, România se află undeva la mijloc.

În ceea ce privește raportul dintre numărul pensionarilor cu pensii speciale și numărul total de pensionari, Polonia conduce în clasament cu 22,3% (cu mențiunea că 13% reprezintă pensii speciale acordate țăranului/fermierului polonez). Cu alte cuvinte, 22,3% dintre pensionarii polonezi iau pensii speciale! Raportul este de 7,3% în Franța, 8% în Spania și 5,3% în România. Desigur, nu putem să nu observăm că România alocă destul de mult (1,2%) pentru puțini (5,3%), dar aceeași situație se întâlnește în Spania, Polonia, și, la limită, în Franța.

În întreaga Uniune Europeană se vorbește de reformarea sistemelor de pensii speciale naționale, ba chiar de desființarea lor. Însă, oamenii trebuie să înțeleagă că acest drum este sinuos și de durată.

Problema pensiilor speciale nu este, așadar, o problemă specifică României. Nu, nu suntem unicat în acest domeniu! Firește, există anomalii regretabile (foști torționari sau colaboraționiști, care încă beneficiază de privilegiul pensiei speciale), care trebuie corectate urgent. Dar să ne învrăjbim, iar și iar, din pricina pensiilor speciale, nu face decât să-i ajute pe cei care așa ne vor: dezbinați și învrăjbiți. Să nu le facem jocul!


[i] https://www.un.org/development/desa/dpad/wp-content/uploads/sites/45/WESP2020_Annex.pdf

[ii] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/economy-finance/dp125_en.pdf

Neam lămurit

Lămurirea vine de la lamură. Iar lamura, ne spune, printre alții, Constantin Noica, se coboară din latinescul „lamina”, adică placă – lată, subțire –  făcută din aur, argint sau din orice alt metal. Dar nu sensul tehnic, geometric, venit prin împrumut din franceză, de „laminare”, de a face o placă metalică subțire, deși păstrat și acesta, a dat culoare limbii noastre, ci cel de „subțirimea metalului însuși, rafinarea lui, curățirea lui”. Lămurirea, așadar, înseamnă purificare, limpezire, esență. Lămurirea cugetului și a trupului te poartă dincolo de știință, cunoștință și înțelegere, pentru că lămurirea are loc, scria Noica, „Nu cu văzul, nu cu mintea, ci cu ființa ta întreagă”. Prin lămurire, mai spunea filozoful rostirii românești, omul se face „apt pentru faptă și creație”.

Lămurirea, apt-itudinea de a făptui și crea ceva semnificativ în „petrecerea” prin vâltorile vieții, nu se poate realiza decât privind lumea așa cum e ea, brutal de reală. Cu ochelari de cal, cum ne sunt așezați ei azi pe ochi de ideologii veacului, nu poți a te lămuri de nimic. Iar copiii care cresc acum, sub oblăduirea generatorilor și controlorilor de idei „novatoare”, nu știu cum și când vor avea prilejul de a se lămuri de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Generația școlară nu numai că e deșcolarizată – cum bine zice Mircea Platon -, dar și „descopilărită”…

Și care e trăsătura cea mai frumoasă a unui copil, dacă nu puritatea, nevinovăția, vederea neprelucrată a lumii, sinceritatea? Lămurirea treptată… Nu pretind a fi purtătorul de cuvânt al generației mele, dar câte ceva tot mi-aș permite a spune despre noi, cei născuți în mijlocul perioadei comuniste. N-am fost nici noi ocrotiți de ideologia vremii, comunistă, dar aceasta era o ideologie strict politică – care, în adevăr, nu ne interesa, eram copii și punctum – și nu una existențial-amenințătoare, precum sunt cele de azi.

Școlari fiind, încă vedeam lumea – simplu, direct și tăios –  în toată deplinătatea și realitatea ei, splendoare și urâțenie la un loc. De aceea, între noi, în lipsa adulților, fata frumoasă era „zâna”, iar cea urâtă, „urâta” era. Celui mai durduliu – oh, da, doar puțin rotunjor, nu era vorba atunci de obezitatea din ziua de azi –, „grasuʾ compasuʾ” sau „umflatuʾ” îi zicea, iar celui mai slab, „uscatuʾ”. Cel mai înalt, „pălugă” se chema, iar cel mai scund, „piticuʾ” sau „micuʾ”. Mulți foloseau aceste cuvinte, nu toți; dar toți le gândeau…

Aceste cuvinte brăzdau aerul școlii noastre, precum șoimii cerul senin. La răstimp loveau. Nășteau suferințe, desigur. În urma lor au fost și înjurături, și palme. Și pumni, uneori. Da, am fost aspri unii cu alții, dar măcar nu ne-am mințit, ne-am văzut așa cum eram în realitate. Dar n-a murit nimeni din asta, cum n-a murit nimeni de bolile copilăriei acelor ani

Și n-a murit nimeni pentru că, mai presus de toate, am fost inițiați de mici în tainele omeniei. Bunicii, încă țărani credincioși, părinții, semiproletarizați, dar și semițărani după părinți, au reușit laolaltă să ne transmită reperele fundamentale, nealterate ale neamului: să fii bun, să ierți, să fii om între oameni. Iar omenia domnea deasupra cuvintelor trecătoare întotdeauna și îndulcea prefacerile abrupte, prea-fățișe și dureroase prin care treceai, „cu ființa ta întreagă”, în timp ce te lămureai.

Așa s-a întâmplat că „zâna” s-a făcut și mai frumoasă, iar „urâta” s-a făcut frumoasă în multe alte feluri; s-a întregit și ea, găsindu-și perechea, întemeind o familie. „Grasuʾ”, care oricum era cel mai glumeț și plăcut elev din școală, și-a văzut de treabă, a slăbit, a intrat în rând cu ceilalți. „Păluga”, jucător de baschet invidiat în liceu, a avut o carieră de militar onorabilă. „Micuʾ”, de altfel cel mai bun din oraș la tenis de masă, s-a înălțat ca braduʾ în adolescență, apoi a devenit un sportiv-model pentru cohorte de copii.

Nu limbajul nostru – „necivilizat” după etica actuală – este grăitor, ci faptul că am reușit să fim copii când trebuia să fim copii, și adulți, când trebuia să fim adulți. Să vedem ființa și lucrul așa cum sunt, la scara reală. Să pătrundem esența lumii, lămurindu-ne. Nu putem ști dacă generația descopilărită de azi se va putea lămuri la timp. Dintr-un copil descopilărit nu poate răsări decât un adult îmbătrânit înainte de vreme. Consumat… Apoi, odată ce nu poți vedea realitatea din apropiere din pricina nesfârșitelor filtre și ecrane ideologice, cu atât mai puțin te poți lămuri asupra capcanelor unei societăți ideologizată, tehnicizată și, mai nou, „medicalizată” la extrem. Dacă nu ne mai putem lămuri, generație după generație, de un neam lămurit, care să recunoască calea cea dreaptă în vremuri încâlcite, nu vom avea nici atât parte…

N-avem, dom’le, n-avem!

Populaţia României în anul 1919 era de 14,7 milioane de locuitori. În anul 1930 aceasta crescuse la 18 milioane (Anuarul Statistic din 1930), iar în anul 1940 la 20 de milioane (conform estimării lui V. Madgearu). Iată că populaţia ţării creştea substanţial în ciuda condiţiilor precare de după Primul Război Mondial, a crizei economice din perioada 1929-1933 şi a anilor tulburi de dinaintea celui de-al Doilea Război mondial.

Atunci puteam creşte biologic, acum nu. Azi se spune că n-ar fi destule maternităţi, creşe, spitale pediatrice etc. Dar în perioada interbelică erau?! Desigur, nu, mai deloc… Cu toate acestea, mulţi dintre noi ne aflăm acum în viaţă, sub vremuri şi sub soare, mulţumită acestor străbunici curajoşi care au ştiut să facă atâţia şi câţi prunci au crezut ei că trebuie: să meargă ţara înainte. De ce nu mai facem azi copii?! Desigur, pentru că n-avem maternităţi, creşe, spitale… N-avem una, n-avem alta… N-avem, dom’le, n-avem! Bine c-aveau ei!

Chestiunea austro-ungară

Chestiunea asta cu român-italian, român-spaniol, român-american etc. seamănă bine cu „chestiunea austro-ungară”. În cele din urmă austro-ungarul austriac a rămas doar austriac (neamţ), iar austro-ungarul ungur a rămas doar ungur (maghiar)…

Monomuzica

Dacă asculți muzica difuzată de cea mai mare parte a posturilor de radio din România, nu poți să nu remarci preponderența covârsitoare a melodiilor cântate în limba engleză. Curat monoculturalism… Mai să cred că românii, ca și italienii, grecii, sârbii, ungurii, francezii sau spaniolii și-au pierdut complet și vocea, și orice fel de talent muzical…

Băieţii mei

Îmi plăcea fotbalul atunci când jucau băieţii noştri cu băieţii lor. Cum ar veni, băieţii din Bucureşti cu băieţii din Liverpool, băieţii din Timişoara cu băieţii Lisabona. Acum, când „spaniolul” Messi îl înfruntă pe „englezul” Salah, miza acestor meciuri mă lasă rece. În fotbal pui suflet pentru băieţii tăi, nu pentru nişte mercenari plătiţi regeşte, aduşi din toate colţurile lumii. Uite de-aia ţin eu cu Aurul Brad, cu băieţii mei, în orice ligă or juca ei.

Se face loc în cimitir!

Se face loc în cimitir! Copiii a patru milioane de emigranţi nu vor mai da pe-acasă. Cine să mai îngrijească mormintele bunicilor şi străbunicilor?! Se face loc în cimitir. Va fi loc în faţă! Vin vremuri de murit şi odihnit în capul cimitirului – chiar şi la Bellu se va putea odihni în faţă. Se face loc în cimitir… „Biruinţa” unei generaţii!

Rădăcini

Auzim adesea – prin diaspora, mai ales – de copii „cu rădăcini româneşti”. Nu înseamnă mare lucru. Noi avem nevoie de copii-stejar întregi, cu radăcini, trunchi, ramuri, muguri, frunze şi flori, care să poarte mai departe sufletul românesc. Variantele nu sunt pentru noi…

Căminul de bătrâni

Căminul de bătrâni va fi probabil cea mai productivă afacere din România în următorii 20-30 de ani. Din câte se aude prin gura târgului de pretutindeni, românii se vor întoarce acasă, fără copii, să-și petreacă bătrânețile. După  această perioadă posibilii investitori trebuie să ia în considerare reconfigurarea acestor cămine în spații de locuit pentru viitorii (în)locuitori. Pentru că, nu-i așa, pensionarii nu mai fac copii…

Dihotomii

Dihotomia (români) „de pretutindeni”- de nicăieri seamănă teribil și periculos de bine cu dihotomia (proprietate) „comună”- privată.

Îşi zice o doamnă

Îşi zice o doamnă, integrată bine într-o altă ţară şi dezintegrată bine din ţara ei:

– Nu mai ai ce face în ţară, dacă te întorci. Ţara nu mai e la fel cum am lasat-o… Nu se mai găteşte cum aş vrea, la modă.

Ţara o auzea şi îi spunea:

– Da, nu mai sunt la fel cum m-ai lăsat… M-am mai schimbat şi eu, uneori în bine, alteori mai puţin, ca toate suratele mele din lume. Vremea trece peste toate. Şi peste tine. Nici tu mai eşti chiar la fel. Altădată mă iubeai ca pe o mamă. Acum îmi ceri să mă gătesc în „asfalt” şi în „sisteme”, ca să mă iubeşti. Nu-ţi mai plac potecile mele… Şi nici oamenii mei, fraţii tăi. Şi… prin tine, sunt mai goală de tine! Mai goală de tine şi de copiii tăi. Integraţi departe. Mult mai goală…

Nu mai are, nu mai e

Cei mai simpatici sunt românii din străinătate care spun cu emfază şi superioritate că „n-ar mai putea trăi în România.” Desigur, nici vulturul în văzduh. Dacă nu mai are aripi. Dacă nu mai are suflu. Dacă nu mai e vultur…

Exilul anacronic

Cred că nu strică să amintesc celor care bravează trăind de-a pururi în şi din exil că Pauker, Dej şi Ceauşescu s-au dus de multă vreme. Cu ei s-a dus şi comunismul, cu zarca şi canalul lui. Că oricum am lua-o, cu sechelele comuniste rămase, România este acum o ţară liberă. Că toate închipuitele „patrii spirituale” cu care se amăgesc nu valorează prea mult în faţa patriei reale, lucrare şi spirit deopotrivă. Că un martir precum Mircea Vulcănescu face mai mult decît tot exilul la un loc. Exilul înţelege ce are de făcut, mai trebuie o scânteie dumnezeiască să-l urnească din loc.

Paşoptişti şi „milenarişti”, o comparaţie

Multe s-au schimbat în sufletul românilor de la Unirea Principatelor încoace. Dacă atunci românul dorea să trăiască în interiorul graniţelor naţionale fireşti, acum visează să trăiască în interiorul graniţelor altora. Dacă atunci tinerii paşoptişti plecau la studii în străinătate, trimişi de părinţi, dar dornici să se lumineze şi apoi să se întoarcă în ţară, să pună umărul la creşterea României, acum tinerii „milenarişti” visează să plece şi să rămână acolo definitiv, îndemnaţi chiar de părinţi.

Îngânând sub alt steag

Deşi unul a ajuns aşa cu forţa, altul cu buna, între un basarabean bolşevizat/rusificat în secolul trecut şi un român euroamericanizat azi nu văd diferenţe de fond. Rezultatul e acelaşi: fiecare îngână sub alt steag…

Şi basarabeanul bolşevizat/rusificat, şi românul euroamericanizat vorbeşte perfect limba străinului. Nici unul, nici altul nu (mai) vorbeşte bine româneşte. Copiii lor nu numai că nu vorbesc româneşte, dar nici nu se simt români. Unul a iubit sau iubeşte comunismul, altul iubeşte capitalismul, după cui i-a îngenuncheat mai abitir. Recunosc însă, fiecare s-a înstrăinat în felul lui…

Doina

Doina e ca brânza de capră. Unora le pute, altora le pare o delicatesă…

Omul acid

Se pare că Darwin a avut dreptate. Originea speciilor și a omului este acidul. Acidul dezoxiribonucleic, ADN-ul. Așa se explică foarte bine aciditatea omului contemporan. Firește, am ajuns la „omul acid” cu timpul, prin evoluție, așa cum și spune teoria savantului englez.

Identitatea şi apărătorii ei în diaspora

Îi vedem. Zilnic. Oameni, organizaţii, oameni. Toţi încearcă să apere identitatea românească din diaspora. Siguri pe ei. Vocali. Pompoşi uneori. Încerci să conversezi cu copiii lor în limba română. De-abia bălmăjesc câte ceva… Da, ei apără identitatea românească…

E libertate!

E libertate! Oamenii migrează dinspre oriunde către oriunde pentru salarii mai mari, românii fiind printre cei mai zeloşi. E libertate, totul e permis! Soţii pot migra către femei mai frumoase, soţiile către bărbaţi mai frumoşi (şi mai înstăriţi). E libertate, totul e permis, „e interzis să interzici” (Sartre)! În curând şi copiii vor migra către părinţi mai chipeşi, mai culţi (sic), mai bogaţi; dinspre băieţei înspre fetiţe şi viceversa… Dar, dacă libertate nu-i, nici progres nu-i. Aşa că progresăm, progresăm, progresăm…

Trădăţionalistul

Deşi înrudit cu politicianistul şi ignorantul (dar şi cu ciocoiul,  ipocritul, lingăul şi profitorul), trădăţionalistul este totuşi o arătare transcarpatică aparte, care transcende toate aceste categorii. Translucid, că-l vezi şi nu prea, e lucid şi nu prea, transhabarnist, că ştie şi nu prea, trădăţionalistul transpontic se deosebeşte de toate celelalte arhetipuri amintite, atât de dezbătute în literatura şi politica noastră, prin simplul fapt că a fost odată bine legat de tradiţiile ţării. Asta e, trădăţionalistul a fost, mai la începuturi, un tradiţionalist devotat, bine ancorat în rânduiala lumii din care a fost zămislit.

Acum nu mai e. Sau mai e doar pe jumătate, pentru că în noul arheu transdanubian s-au contopit, prin împrejurări numai de el ştiute, tradiţia (de la latinescul traditio = transmitere, tradiţie; învăţământ) cu trădarea (de la tradere = a da, a preda, a vinde).

Trădăţionalistul din politica de azi, post sau transreferendum 2018, nu mai este politicianistul sadea, acela care, cum spunea C. Rădulescu-Motru,  spoliază legal, cu consimţământul poporului. Nu… Trădăţionalistul recent spoliază cu mănuşi, „altfel”, îmbinând, cum deja ştim, tradiţia cu trădarea. Îmbrăcat în costum naţional, cu ie, nădragi, chimir şi clop, se duce la nedei si la „zilele oraşului” să facă poze electorale dimpreună cu poporul, pe de-o parte, dar şi să aranjeze niscaiva ciubucuri (cuvânt şi meteahnă rămase de pe vremea turcocraţiei) din contracte oferite mărinimos din banii publici. Că se fac asemenea aranjamente n-ar fi aşa de grav. Peste tot în lumea asta se mai şoptesc preţurile şi comisioanele înainte de vreo licitaţie, dar să tot dai contracte oneroase, să tot faci ciubucuri babane, şi nici măcar să termini lucrarea (sau autostrada, ce-o fi) după doi, hai, trei ani de întârziere, asta numai un trădăţionalist poate face. Ce-i mai rău e că şi trădaţionaliştii transnaţionali (au şi ei…) înfulecă cu aceeaşi poftă ce-au poftit, dacă nu cumva cu una mai nestăvilită, hălci întregi din banul public, dându-ne la schimb eternele mărgeluţe de sticlă. Şi-atunci de unde autostrăzi, spitale şi şcoli noi?!

Apoi, trădăţionaliştii noştri din politica transromânească organizează referendumuri pe repede ’nainte, dar nu binevoiesc să le şi sprijine mediatic; sau prin puterea exemplului, că de aia sunt în capul tarii: vlădici, nu opinci. Ba, unii dintre ei, s-au dus noaptea, „ca hoţii”, cum ne învaţă „rezistenţii”, când zarurile erau deja aruncate, arătând, nimic altceva, că trădăţionalist la trădăţionalist nu-şi scoate ochii. Că era „da” sau „nu”, numai bine că aflam unde suntem în ceea ce priveşte definirea constituţional-spinoasă a familiei, cât ne-am globalizat sau (re)naţionalizat în ultimii treizeci de ani. Dar aşa, prin acest transboicot generalizat rarisim, nu numai că nu aflarăm nimic oficial, dar ne şi limitarăm opţiunile în faţa trădăţionaliştilor transnaţionali, care aşteaptă de ani de zile să ne ghiftuiască cu ultimele ideologii (nu tehnologii) în domeniu.

Asupra trădăţionalistului ignorant nu are rost să zăbovim prea mult, din lipsa de nuanţe. Un ignorant este un ignorant, în orice epocă, oricâte şcoli ai deschide, orice ai face… Cu diferenţa că trădăţionalistul nostru se cam ia, ca un papagal, după toţi epigonii cu pretenţii de filosofi, diseminaţi cu atâta generozitate pe toate canalele mediatice. Că altfel n-ar fi spus L. Blaga că „prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie”.

Totuşi, odată cu referendumul deja răposat, trebuie amintite câteva născociri unice ale trădăţionalistului ignorant, cel care, printre altele,  se distrează în limba engleză şi merge la înmormântare în limba română. Mai întâi, şi-a închipuit că referendumul va fi fraudat de partidul aflat la putere. Că întrebarea nu e clară (ce-i drept, pentru trădăţionalist trebuia să fie formulată mai clar). Că nu se schimba nimic. Că nu e nicio miză. Apoi, că L. Dragnea îşi pregăteşte salvarea de puşcărie; şi alte câteva bazaconii-cheie vehiculate meşteşugit în toată transmedia. Acum, întreb şi eu, smerit şi retoric, cum era, oameni buni, să se fi întamplat toate acestea, în văzul lumii, sub ochiul şoimănesc al glorioasei uniuni transeuropene?!

Toată tărăşenia referendumului a arătat precum dialogul dintre un mut şi un surd, stând spate în spate. Nici unul, nici altul n-a reuşit să înţeleagă o iotă. Totuşi, să nu fim pesimişti. La final, am înfrânt, chiar dacă „victoria” noastră seamănă mai mult cu cea de la Turtucaia, decât cu cea de la Mărăşeşti… Şi noi, cei 80%, Şi noi, cei 20%. Noi, cei 80%, am aplaudat, iar noi, cei 20%, ne facem partid. Totul sub aleasa ţopăială a trădăţionaliştilor, care, nu-i aşa, şi-au văzut visul împlinit.

Şi-aşa o să fie: cum o vrea bunul Dumnezeu, pentru creştini, sau, ştiu şi eu, să nu greşesc, Marele Anonim, pentru toţi cei care au transgresat deja creştinismul.