Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne

Arheologul sapă prin valurile de pământ, prăbuşite la simpla ocheadă a vremii peste zămislirile omului. Sapă azi, pentru a găsi adevărul de ieri. Adevăr, încă îngropat, purtat, de la arheantrop la modern, pe spinarea tumultuosului trecut. În loc să are pământul, să facă ceva lucrativ, cum ar zice prea-pragmaticul, îşi „pierde vremea” cotrobăind după cioburi de oale, monede şi monumente, prin ascunzişurile şi tainele lumii ce-a fost. Şi bine face, căci tot el, adâncit în adevăr, îi şopteşte ţăranului, ce mângâie pământul cu plugul şi sămânţa, împrejurarile şi locul de unde se trage. De unde îi vine sângele. Îi şlefuieşte sinele şi sinea; şi firea. Îi împrospătează duhul; şi memoria „împrostită” în ultimul timp de gurile răuvoitoare, turbate, ale cobzarilor cetăţii.

Şi, cine cunoaşte mai bine rădăcina şi seva din care vine rodul ogorului, şi sângele poporului din care s-a ivit omul, rodul poporului carevasăzică, dacă nu tocmai ţăranul şi arheologul? Ţăranul, crescând şi adunând recolta cu propria-i sudoare, înţelege(a) ca nimeni altul ciclurile cosmice, zbaterile vieţii, începutul, sfârşitul şi renaşterea ei. Arheologul rânduieşte crugurile vremii, care poartă popoarele şi omul pe calea lumii. Dimpreună reuşesc să se afle, să-şi afle rostul în lumină (că „lumea” de la „lumină” vine), să treacă puntea-ncercată de viforniţa atâtor răutăţi. Să meargă mai departe împreună, dimpreună. Să lase o urmă frumoasă pe lumea aceasta. Să se apropie, prin trăinicia poporului, de veşnicie. Să caute veşnicia de dincolo…

Azi, răutăţile nu mai şuieră pe lângă noi ca-n vremea marilor migraţii sau a războaielor nimicitoare. Şuier de moarte năpraznică, cu ţipete sfâşietoare… Nu… Azi şuieră stins, şerpeşte, pe sârme şi prin aer, în ritmuri de sirenă. Şuier de moarte liniştită, precum injecţia finală. Dacă nu omoară, strică tare. Căci, ce fel de viaţă e asta, dacă nu-i cumva moarte, când albul nu mai e alb, iar negrul nu mai e negru? Când bărbatul nu mai e bărbat, iar femeia nu mai e femeie? Cand familia e spartă de pofte şi nepotriviri imaginare? Când copilul ascultă de sârme, şi ridică mâna la părinţi? Când poporul se mută în altă ţară, uitându-şi copiii acasă? Când, în loc să se întoarcă la ei, să-i înconjure cu sfânta dragoste părintească, le trimite chiloţi prin poştă, pe care să li-i pună străbunicii? Când ţara nu mai e ţară, şi acasă nu mai e acasă? Când casa şi acasă e oriunde, oriunde e pâinea mai mare, nu obligatoriu mai bună? Când poporul, ca şi omul, rodul poporului, se-mpuţinează şi în număr, şi în duh? Când românul acedic visează să plece, ca o încununare a propriei existenţe, tânjind după caii verzi de pe pereţii altora? Când în loc de mândru tricolor, vedem că am rămas cu gaura – ştim noi care – din el? Gaură-lipsă, lipsă de om şi de duh…

Nu! Aceasta nu-i viaţa dorită! Nu-i veacul la care speram să ajungem, când vălul vechiului veac cădea însângerat, acum aproape trei decenii! Nu… Amândouă sunt veacuri care „se înţeleg ca ziua de ieri” în potrivnicii! Dar, în care veac şi unde să mai fugim? Câţi să mai fugim?! Fugirăm deja vreo patru milioane, preţ de o tărişoară…

Nu mai e vreme de fugă. E vreme de întors, de dat piept, de luat în piept. De primenit, împreună. Arheologul – spune-i intelectual, politician, conducător – cel de bună-credinţă, ar trebui să ne ajute sa ne înnoim. Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne. Iar ţăranul – spune-i om „de rând” – să ne facă pâinea bună, cum se face. Ca prescura.

Anunțuri

Românii din America văzuţi de Nicolae Iorga în anul 1930

nicolae-iorga-la-detroitÎn anul 1930, din ianuarie până în martie N. Iorga întreprinde un lung şi rodnic periplu în SUA, cu sprijinul comunităţii româneşti de acolo. După ce vizitează New-Yorkul, capitala afacerilor din SUA, se perindă prin celelalte „capitale” americane – de la cea politică, Washingtonul, prin cele industriale, Chicago şi Detroit, prin „lumea învinşilor”, ţinuturile locuite de indieni, până la „capitalele trecutului”, Boston, Princeton şi Harvard, pentru a enumera numai câteva dintre zecile de oraşe şi ţinuturi călcate de savantul român.

În tot acest răstimp este primit de redacţiile principalelor trusturi de presă – inclusiv de proprietarul New York Times –, vizitează bogatele muzee metropolitane şi marile universităţi americane, unde şi conferenţiază. La întoarcere, „notele de drum” şi conferinţele ţinute la Ateneul Român sunt adunate în volumul „America si Românii din America”, o carte în care călătorul laudă ce e de lăudat, şi critică ce e de criticat în SUA.

Iorga nu se îndoieşte de hărnicia şi de dinamica vieţii americanului – „de voie sau de nevoie”, cum subliniază savantul român. Altfel, pe stâncile tari ale New-Yorkului, omul american nu ar fi putut muta „granitul la înălţime”, clădind unul dintre cele mai semeţe oraşe din lume. Nu se îndoieşte nici de mecenatul avuţilor vremii – „Cresuşii de astăzi”, cum le spune –, care au adunat sub cupolele muzeelor metropolitane exponate de poveste din toate culturile şi civilizaţiile lumii.

Marea sa admiraţie este însă îndreptată asupra universităţii americane, fireşte, a celei de prestigiu şi de tradiţie. Fie că vorbeşte de bogăţia bibliotecii, de rânduiala din universitate – adevărat „oraş în mijlocul unei păduri”–, sau de raportul foarte scăzut dintre profesori şi elevi, N. Iorga elogiază universitatea locului, creuzetul unde dospeşte „viitorul Americii”. După cuvântările susţinute de istoricul român la universităţile vizitate, admiraţia şi entuziasmul se dovedesc a fi reciproce. Unul dintre amfitrionii săi academici, profesorul John Gerig de la Universitatea Columbia, spunea despre istoricul român că este „una dintre cele mai mari figuri intelectuale – dacă nu, după cum sunt eu convins, principala personalitate – a lumii moderne”…

Despre românii din America, părerea profesorului este mai degrabă amară, în contrast cu ceea ce se credea şi crezuse el însuşi înainte de a ajunge în mijlocul lor. Mai întâi, N. Iorga observă că numărul românilor stabiliţi acolo este mai degrabă mic – aproximativ 120.000 de suflete –, sortiţi parcă să se stingă în uriaşul „melting pot” american. Apoi, afară de câteva excepţii notabile, românii nu au nici bogăţii fabuloase, şi nici mult timp liber, aşa cum se zvonea prin ţară. Ba, dimpotrivă, situaţia celor mai mulţi e jalnică. Deşi vede unele foloase ale stabilirii peste ocean, N. Iorga spune că „pentru astfel de foloase nu trebuie să întreprindă cineva drumul în America.”

Desigur, cum am menţionat înainte, excepţii există. Bunăoară, dl Landesco ajunge unul dintre conducătorii poliţiei din greu-încercata pe atunci metropolă Chicago, iar dl Feraru, profesor de limbi romanice la Universitatea Columbia. Negustorii români au cele mai curate prăvălii, mai curate decât cele americane, mărfurile lor fiind ţinute în perfectă rânduială, cum învăţaseră în gospodăriile ţărăneşti de unde proveneau. Românii cumpărau de la conaţionalii lor comercianţi, sprijinindu-le astfel afacerile.

Însă mulţi supravieţuiesc în condiţii grele, nici vorbă să aibă un trai îndestulat şi liniştit… Adunaţi în marile capitale industriale, „cei mai mulţi, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea şi mai grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sânt «negrii albi», cum spuneam, ai fabricilor americane. […] Se întâlnesc şi la Philadelphia, dar mai ales la Chicago, unde sunt oţelăriile cele mari, în care se prăpădeşte puterea celui mai vrednic.” Regretul de a vizita SUA (şi) pe banii emigranţilor români este cu atât mai ascuţit, cu cât N. Iorga aude din gura unui bărbat că „aceasta e o ţară de rupt oasele”; iar pe o femeie jelindu-i-se astfel: „Cărăm greutăţile cele mai mari, noi pe umerii noştri.”

Morala simplă şi curată – respectul faţă de părinţi şi familie, cu precădere – dobândită în lumea satului lăsată în urmă încă se păstrează în familiile şi comunităţile româneşti. Cu ajutorul unor preoţi inimoşi, care în timpul slujbelor şi adunărilor sărbătoreşti făceau să plângă toată biserica, comunitatea rămâne deocamdată închegată. Totodată, apar şi primele semne de îndepărtare de matca românismului. Ironia soartei, aflat tocmai în casa unui asemenea preot, eminentul istoric nu apucă să-l vadă pe feciorul gazdei, pentru că „nu ştia româneşte şi se indigna când i se spunea că ar putea să intre în contact cu Românii.”

Însă menirea cea mai însemnată a călătoriei cărturarului român în SUA a fost, aşa cum recunoştea cu francheţe, să-i îndemne pe românii de acolo să vină înapoi. Profesorul însuşi a rugat cinci „fete” să se întoarcă în ţară, la Văleni, să predea engleza aici. N. Iorga simţea că românii din America se topesc încetişor în marea masă a poporului american: „Şi tocmai de aceia nu trebuie să-i lăsăm acolo.” Cum spunea peste timp şi  peste generaţii un alt eminent istoric, Dan Berindei, descendent al voievodului Constantin Brâncoveanu: „Fără limbă, fără istorie, fără geografie nu mai eşti fiul acestui pământ.” Iar N. Iorga, în scurta sa călătorie în ţara americană, s-a luptat, după puterile lui, să-i aducă acasă pe fiii acestui neam. Astăzi se pare că nimeni n-o mai face…

”La colibe” – un alt mod de a privi istoria neamului

la-colibe-ed-ii-versiune-finalaDupă o perioadă lungă, de 30 de ani, m-am reîntâlnit în această vară cu fostul meu coleg de liceu, Cristian Medelean. Am fost mirată și totodată entuziasmată să descopăr că avem în comun aceeași pasiune plină de efervescență pentru istorie, eroii și tradițiile neamului românesc. Am fost și mai încântată când mi-a povestit despre cartea care urma să-i apară în curând. O carte despre Brad, despre liceu, despre oamenii și tradițiile locului, despre istoria țării, îmi spunea el atunci.

Între timp am aflat ce a făcut Cristian, colegul, în acești mulți ani în care nu ne-am văzut. Inițial a absolvit Facultatea de Construcții din Timișoara, apoi Facultatea de Sociologie a Universității din București. Însă, nu s-a mulțumit ”doar” cu atât. Se pare că și-a dorit mereu mai multă cunoaștere, ca pe o bogăție supremă. Astfel, interesat de programul Executive MBA, se înscrie la I.E.D.C. Bled School of Management în Slovenia, continuându-și pregătirea în Toronto, Canada, la York University. Colaborează între timp la ziarul ”Observatorul” din Canada și la ”Active News” din România.

Din 2004, Cristian Medelean locuiește în Canada, împreună cu soția și cei doi băieți isteți și energici pe care am avut plăcerea să-i cunosc în vară. Lucrează în Toronto la Ministerul Sănătății și se gândește tot mai serios, ca în anii următori să se întoarcă ”acasă”, la Brad.

După o scurtă așteptare, îmi parvine și romanul lui Cristian Medelean, cu titlul ”La colibe”. Îm citesc ”pe repede înainte”, poate prea repede, pentru că nu este o carte „de înghițit” în fugă, ci una care trebuie lecturată pe îndelete, cu multă luare aminte. Regăsesc în ea Bradul, liceul, profesorii și elevii de dinaintea ”epocii de aur”, oameni ai locului, tradiții, obiceiuri și ritualuri, dar mai ales, întreaga istorie a țării din paleolitic și până în epoca modernă.

”Colibele” pe care profesorul de istorie Gheorghe Achim, personajul principal al cărții, le construiește și le pictează cu atâta elan, sunt de fapt imagini arhetipale ale unor epoci marcante din istoria nemului. Ele sunt pregătite să fie utilizate ca ”material didactic” pentru elevii săi, dar mai ales, istorie vie, explicită, amănunțită, cu tot ceea ce ea a avut major și determinant pentru ființarea noastră ca popor. Romanul întreg, prin intermediul ”colibelor” este un manual de istorie complet și competent realizat, autorul făcând adesea trimitere prin notele de subsol la studiile de istorie și etnografie ale unor personalități marcante din domeniile respective: V. Pârvan, E. Bernea, L. Blaga, N. Densușianu, V. Boroneanț, I. Ghinoiu, M. Eliade, S. Mehedinți, ca să enumăr doar câteva dintre numele care apar în lunga și impresionanta ”Listă bibliografică” din finalul cărții.

”Coliba paleolitică” din curtea profesorului, care ia naștere prima, din cărămizi de chirpici, va adăposti ”atelierul de olărit” al Anei, soția profesorului. Prin desenele de pe pereții acestei prime colibe, profesorul ilustrează cele mai importante ”documente” istorice ale perioadei respective: urmele de neanderthalieni descoperite în peștera de la Vârtop din Munții Apuseni, ”dansatorii rupeștri” descoperiți în Peștera Pârcălabului de la Baia de Fier, din județul Gorj, ursul de cavernă descoperit în Peștera Cizmei de la Ribicioara, însoțit de hominizii care și-au dus veacul în aceeași perioadă și în aceeași peșteră, o femeie Cro-Magnon, etc. Între timp Ana începuse ”dansul cu lutul”, adică frământarea cu picioarele a lutului pentru fabricarea oalelor. Iar primele strachini și oale nu întârzie să apară și ele, decorate în stil cucutenian. Ana se arată încântată de rezultatul muncii sale, dar mai ales de frumusețea decorului: ” Câtă desăvârșire în câteva linii curbe și trei culori!”, exclamă ea la final, aceasta fiind de fapt și concluzia specialiștilor de astăzi de pe întregul mampamond, în legătură cu ceramica de Cucuteni.

Colibei paleolitice îi urmează coliba neolitică, în care se va desfășura un alt meșteșug, practicat tot de Ana, acela al țesutului. Pe pereții colibei sunt pictate imagini reprezentative din perioada neolitică: ornamente specifice culturilor Starcevo-Criș, Vincea-Turdaș, Cucuteni-Tripolie. Sunt reproduse de asemenea, pictogramele tăblițelor de la Tărtăria și imagini ale ”Marii zeițe” cucuteniene.

20161219_144730-large

Marile culturi dezvoltate în urmă cu mii de ani pe teritoriul țării noastre și enumerate mai sus, cărora li se adaugă și altele, la fel de importante: Vădastra, Gumelnița, Hamangia, Boian, nu sunt simple valori ale patrimoniului național, ci valori care aparțin patrimoniului universal. De curând am aflat că staueta Gânditorului de la Hamangia a fost inclusă printre primele 10 artefacte de valoare culturală majoră, ale umanității… Nu ar avea rost așadar, să ne lamentăm mereu, că noi, românii, nu am dat nimic valoros mapamondului. Eu aș veni cu un singur nume: Brâncuși!, la care aș mai putea adăuga alte câteva zeci. Ele există și au fost nominalizate în lucrări pe tema aceasta, chiar de către autori străini. Vă las să le descoperiți singuri, ca pe un exercițiu de patriotism. Știu, cuvântul ”patriotism” nici nu aș avea voie să-l pronunț… Iar despre Brîncuși ”al nostru” ce aș putea să spun? El este o uriașă ”Coloană a veșniciei” în arta modernă, o coloană care se înalță direct din blamata ”opincă” românească…

Dar, să revenim la cartea noastră! Autorul chiar se întreabă la un moment dat, cine?, ce fel de oameni au fost aceia, de acum mii de ani, care au putut crea asemenea frumuseți? ”De unde atâta geometrie în arta lor? Intuiau, sau chiar cunoșteau ei legile cosmice bazate pe geometrie încă de atunci? Despre ce, bunăoară, vorbeau ei atunci când își pictau oalele de lut? O fi fost oare depre ființă și lume, despre cosmos și zei, despre neant și nemurire, despre frumos și urât?”

Profesorul Gheorghe își continuă munca de ridicare a altei colibe, de data aceasta pe a celei dacice, și odată cu el autorul cărții, Cristian Medelean, își continuă periplul său prin istoria României, călăuzind cititorul pas cu pas, din labirinturi întunecoase, spre vârfuri semețe. Astfel, la coliba dacică apar primele noastre personalități: Zalmoxis, Deceneu, Vezina, Decebal, Burebista, etc. Chipul lui Deceneu fu pictat având ca model chipul Părintelui Arsenie Boca. Mai fu pictată întreaga istorie a dacilor. La finalizare coliba primi denumirea de ”coliba cărților”.

Urmând același tipic, profesorul ridică ”coliba romană” dedicată ”cusăturilor tradiționale” și apoi, ”coliba crișeană” sau ”coliba Crișan”. Prin zugrăvelile de pe pereții ultimei colibe, profesorul ajunge să ilustreze istoria noastră până la Marea Unire, pictând toate figurile proeminente care ”au făcut” istoria României.

Așa cum spunea și Anca Sârghie, profesorul Gheorghe Achim, personajul principal al romanului ”La colibe”, este un alter ego al scriitorului. Autorul trăiește o dedublare. El se transpune în pielea personajului său, retrăind cu efervescență și dăruire, întreaga istorie a neamului, dar mai ales, trăind acasă, printe moții săi crișeni, pe dealurile cu fânețe înflorite și păduri umbroase ale Zarandului, în stilul patriarhal al satelor noastre vechi de munte, gustând din plin frumusețea anotimpurilor de aici, dar și din frumusețea vechilor noastre datini.

Cuplul Gheorghe-Ana reface oarecum cuplul mitic Manole-Ana. Gheorghe și Ana construiesc  și se bucură de ceea ce realizează împreună, iar pruncii li se nasc într-o atmosferă de armonie și bucurie dată de satisfacția lucrului dus cu bine până la capăt. Ana lui Gheorghe participă efectiv la munca de înălțare a colibelor, zidirea ei în aceste construcții fiind una spirituală, o zidire dată de efort, de transpirație și de multă dăruire.  Este de asemenea, sacrificiul perechii care-i stă mereu aproape celui care creează, sprijin sigur și permanent soțului său.

Însă, în roman apare la un moment dat, o altfel de colibă, rezultat al iubirii care leagă cuplul Gheorghe-Ana. Este vorba de ”coliba prefacerii”, ”sălășelul” sau uterul în care se înfiripă și se dezvoltă o nouă viață. Descrierile vieții intrauterine începând cu celula-ou și până la naștere sunt de o sensibilitate și un inedit uimitor, poate unice în literature noastră. Epopeea celor nouă luni de viață intrauterină și momentul nașterii au găsit în Cristian Medelean un adevărat cunoscător, un poet plin  de înțelegere și sensibilitate, care a știut să ”traducă” pentru cititor toate trăirile încărcate de puritate și nedumeriri, de bucurie inefabilă dar și de temeri ale fătului, mai bine decât o femeie care a purtat copii în pântece. Aceste descrieri îmbracă de multe ori forme metafizice sau de roman fantastic, aducând un plus de valoare lecturii: ”Of,Doamne!, exclamă ea cu fața acum îngălbenită de surprindere și teamă, doar nu cântă copilul? Mai încercă de câteva ori până se convinse în cele din urmă că doina cântată de ea era însoțită necontenit de acel sunet îndepărtat, fluid, de un soi de îngânare firavă care tremura în însăși fibra corzilor ei vocale. Iar îngânarea, așa înfundată cum era, suna teribil a doină… Of, Doamne Sfinte!, exclamă din nou și mai speriată, copilul ăsta chiar cântă!”

Apoi, ritualurile și obiceiurile care însoțesc nașterea, primele zile din viața pruncului, a mamei lăuze, îmbisericirea acestuia și botezul sunt de o bogăție și o frumusețe incredibilă, evidențiind și ele îndelunga dăinuire a poporului nostru pe aceeași vatră multimilenară, dar și asidua documentare a autorului.

„La colibe” este un roman al regăsirii sinelui, al rădăcinilor profunde, adânc înfipte în pământul românesc, un roman- „strigăt”, un strigăt de afirmare şi asumare totală a apartenenţei la neamul românesc şi la a sa istorie multimilenară.

Autorul, Cristian Medelean, cu o bucurie şi o exuberanţă de-a dreptul contagioase, vorbeşte în roman despre locuri, oameni, tradiţii, meşteşuguri, ritualuri din zona Bradului, dar mai ales despre istoria poporului român de la „începuturi şi până în prezent”, încercând să nu uite nimic din ceea ce este valoros şi important pentru naţia română, nimic din ceea ce i-a marcat şi încântat copilăria şi adolescenţa.

Îndemnul autorului îndreptat către cititor este de ”a nu uita”,  de a-și prețui strămoșii, eroii, valorile, tradițiile, istoria și trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, pentru că, spunea Machiavelli: ”Cine nu are trecut, nu are nici viitor!” MONICA DUŞAN (Ziarul Zarandul, noiembrie 2016)

PS: Cartea este disponbilă pe platforma eMag şi în reţeaua de librării Alexandria.

D-ale copiatului

Ţărani şi copilAr fi greşit să ne imaginăm că doar V. Ponta, L. Kövesi – dacă se va dovedi că este aşa, aşteptăm! – şi ceilalţi „doctori” de cumetrie academică din politica şi administraţia noastră, copiază. Nu… Cu toţii copiem! Dar trebuie să desluşim când să şi când să nu facem acest lucru.

Gândurile, ideile, cuvintele noastre sunt extrase în mare măsură din experienţele, lecturile şi pildele pe care le vedem şi le auzim în lume. De altfel, dacă ne uităm la etimologia cuvântului, „copia” în latină înseamnă „belşug”. În acest sens, prin copiere, prin înmulţire, ne îmbelşugăm. Mare parte din viaţa noastră materială şi spirituală are ca fundament copierea; se îmbogăţeşte şi se primeneşte prin copierea gândurilor, cuvintelor şi faptelor celor din trecut şi din prezent. Până la un punct, copierea este necesară şi benefică. Automatismele, de pildă… Pruncul învaţă, prin copiere, de la tată şi de la mamă, să mănânce, să vorbească, să umble, cum să se poarte. Nu se poate reinventa roata cu fiecare răsărit de soare…

În câmpul ştiinţific însă a reproduce o frază sau o idee de-a altcuiva, fără a indica sursa se numeşte plagiat, delict taxat cu promptitudine şi pe bună dreptate atunci când este detectat. Nu de alta, dar plagiatorul vrea să tragă foloase din munca altuia… Vrea să fie original… Să dobândească un meşteşug prin vicleşug… N-am înţeles niciodată de ce politicianul sau administratorul român cu pricina şi-a dorit cu atâta zel titlul de „doctor”. Când avea deja şi putere, şi faimă, şi bani… Şi, dacă banii n-au miros, disertaţiile au, pot răspândi mirosuri grele oricând. Să fi fost atât de sfidător încât să-şi imagineze că românul va crede în autenticitatea şi originalitatea cercetării lui?! Nu numai ca n-a crezut, dar mulţi, cum aud în jurul meu, se şi îndoiesc că politicianul sau administratorul şi-ar fi scris singur lucrarea…

Pe de altă parte, dacă tot am pomenit de originalitate, să nu ne îmbătăm cu apă rece. În esenţă, aceasta arareori există în artă, în ştiinţă, chiar şi în viaţa de zi cu zi. Mulţi „hoţi neprinşi” mărşăluiesc cu tezele şi operele lor ca „negustori cinstiţi” prin toată lumea asta largă. Arborele culturii şi al civilizaţiei lumii este deja atât de vast şi de ornamentat, încât adăugarea unei luminiţe nu schimbă prea mult lucrurile. Se schimbă, poate, doar atunci când cenzorul le stinge intenţionat pe acelea care ar merita cu prisosinţă să strălucească. Căci se practică şi aşa ceva. Din ce în ce mai des…

Dacă acceptăm că faptul de a copia nu este esenţialmente un lucru rău, ba chiar necesar în multe cazuri, întrebarea care se pune e: „Pe cine copiem?” Dintr-o mărturie aflu că într-un cătun transilvan, pe la începutul deceniului ’60 al veacului trecut, „nebunul satului” încălcă tabuurile impuse de comunişti, organizând „steuaşii” şi „ţurcaşii” să colinde casele de Crăciun. După ani şi ani în care satul stătuse mut şi amorţit în sfânta zi prin lege, un om îndrăzni să spargă opreliştile vremurilor, resuscitând tradiţiile la Crăciun. Luat apoi la rost de comunişti, omul nostru le-a răspuns curajos că nu mai acceptă ca orânduirea să-şi vâre coada în Crăciunul oamenilor, şi că preferă să-şi copieze strămoşii decât să mai fie părtaş la „muţenia” indusă de ei. În cele din urmă politrucii nu i-au făcut nimic „nebunului”. „Muţenia” comandată de ei n-a mai prins la nimeni şi n-au vrut să rişte o răzmeriţă locală… De-atunci, în acel cătun oamenii şi-au reluat obiceiurile şi tradiţiile nestingheriţi. Iată un exemplu reuşit de copiere. O copiere firească, legitimă, care, în acest caz, a înlocuit „muţenia” comunistă cu sărbătoarea tradiţională…

Dar, de la a copia un strămoş şi până la a copia un „oarecare” – de obicei din mediul virtual, distant, aproape impersonal – cum se întâmplă azi, e cale lungă… Cu primul ai totul de împărţit, cu cel de-al doilea, nimic, că e atât de departe şi de vremelnic.

Bunăoară – cum mi se întreba o mamă -, ce s-o fi petrecut cu tânărul zilelor noastre de nu mai seamănă deloc nici cu părinţii, nici cu bunicii lui?! (Nu zic să fie „la fel”, dar să nu mai semene „defel” cu ei, parcă frizează cealaltă extremă.) De se îmbracă, vorbeşte şi cântă mai mult „străineşte” decât româneşte?! S-o fi „integrat” în lumea mare; dar cu preţul „dezintegrării” din lumea mică, cea de lângă el… S-o fi „pistriţit”, zic, parafrazându-l pe Dinu Săraru… Că dacă-l pui lângă un adolescent de pe te miri unde, afară de faptul că zice „fra” în loc de „bro”, arată şi se manifestă cam la fel… Şi-al nostru l-a copiat pe celălalt, nu invers, arătând o slugărnicie spirituală deloc de invidiat. Apoi, de ce s-o fi „turcit”, ca Mihnea, de îi pute istoria, credinţa, identitatea şi obiceiul nostru?! N-ar fi mai bine, oare, ca, după ce va fi scormonit prin toate aceste „moş”-teniri, să se facă într-atât de original, încât tocmai tânărul celălalt să-l copieze?! Eu cred că da. Iar soluţiile, deja sugerate mai sus, îi sunt la îndemână…

La colibe


20161219_144730-large[…] Pe parcursul lecturării romanului, îți dai seama că sensul comun al cuvântului „colibă” trebuie înlocuit cu cel de cadru toponimic, chiar matriță istorică pentru ceea ce era locuința paleolitică, neolitică, cea geto-dacică, medievală şi cea crișeană, cu care ne apropiem de epoca modernă. Această joacă serioasă a lui Gheorghe Achim dovedește că profesorul de istorie își înțelege misiunea didactică într-un mod cu totul special, punând în legătură dărnicia acelui plai al lumii moților cu universul lăuntric al cugetării sale. Pentru că trăim în perioada când se impune în învățământul național „săptămâna altfel“, el, profesorul din Apuseni, ține să experimenteze pentru propria deslușire, dar neprecupețit şi pentru generațiile de elevi şi dascăli care îi urmează pilda, un proiect ingenios, ca edificare retrospectivă cu trimiteri la condiția spirituală a strămoșilor şi cu o proiecție asupra artei originare a fiecărei culturi. Un întreg perete al colibei neolitice este acoperit de figuri ce refac „caracterul dual al lumii“, în stilul Cucuteni, ilustrând Pământul şi nemărginirea, rodind sub imboldul zeiței Fecundității. Totul este rezultatul unui program urmat cu consecvență de către autorul proiectului: „Semnele pictate vor păstra forma ceramicii cucuteniene, însă dimensiunile şi aranjarea lor veneau din fantezia profesorului de istorie.” Tăblițele de la Tărtăria simbolizează zorii scrisului omenirii. Desigur că acei oameni nu puteau fi doar niște barbari, din moment ce ei izbuteau să combine „într-un mod fericit culoarea cu geometria.” Colibele profesorului Achim nu alcătuiesc un muzeu, ci ilustrează un mod de a reconstitui „o frântură din felul în care trăiau strămoșii noștri”, îndeletnicindu-se cu olăritul, țesutul şi alte meșteșuguri asemenea. Interesantă ca viziune este Coliba geto-dacilor, care este un spațiu al educației, așadar are pereții plini cu cărți. Aceasta este denumită chiar „coliba cărților”, dovedind grija pentru suflet şi nemurire a străbunicilor noștri din epoca preromană, căci primatul sufletului asupra trupului era axa religiei geto-dacilor.

Cristian Medelean nu-şi îngăduie fantezii tipice genului beletristic, ci rămâne în legătură cu marile minți românești ale domeniului, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan etc. Captivant joc şi plăcută lectură, în care ariditatea textului științific este risipită cu un binevenit simț al măsurii estetice. Ambiguitatea genului beletristic ilustrat este dată de consubstanțialitatea textului bipolarizat structural, informația documentară de tip istoric și etnografic fiind încadrată într-o ramă ficțională. Bipolaritatea asigură cărții șansa unei refrișări expresive într-un text cu explicitări bibliografice, cu totul atipice romanului clasic, dar necesare lectorului român de indiferent ce formație profesională. O carte pentru românii diasporei noastre, mai ales, și o pildă pentru cei consacrați gestului didactic efectiv. Dispersia discursului narativ destructurează romanul ca gen clasic, autorul oferind în esență povestea fascinantă a unui mod de a ființa în lumea aurorală și solid susținută de tradiție a moților. Așadar, o carte în care notația etnografică glisează în narațiune cu un firesc neașteptat, fără ca latura științifică să se altereze şi fără ca proza să-şi piardă calitatea intrinsecă. Mai rar un asemenea caleidoscop al tradițiilor, pornind într-o acoladă largă de la preistoria neamului și până la contemporaneitatea strictă, ilustrată prin ritualul nașterii pruncului, scenă în care fabulosul și realul își dispută întâietatea. […] ANCA SÎRGHIE

la-colibe-ed-ii-versiune-finala

 


 

„Thut ihr Das!“

Cand era Horia imparatDespre schimbarea clasei politice nu se vorbeşte de ieri de azi. De aproape douăzeci şi şase de ani – de-o viaţă de om – răcnim, strigăm, implorăm din toata inima politicienii să-şi uite năravul de a fura din bugetul ţării, de a minţi întruna, de a distruge economia naţională, de a face praf orice proiect de însemnătate publică. De tot atâţia ani urechile lor înfundate cu fîşicuri de bani supţi din bugetele vitale ale statului – sănătăţii, educaţiei, transporturilor etc. – nu aud decât de vocea lăcomiei lăuntrice, lăsându-ne pe noi să urlăm degeaba în pustiu. Din comunişti au devenit cripto-comunişti, apoi capitalişti sadea; capitalişti veroşi trăgându-şi banii din afacerile oneroase cu statul pe care l-au jupuit fără păsare şi nu de pe o piaţă concurenţială.
Îmbrăcat într-o falsă ideologie de stânga, I. Iliescu a „privatizat“ şi închis mai apoi întreaga industrie a ţării, inclusiv sectoarele sale vitale, strategice. E. Constantinescu, neputinciosul, a fost învins de structuri. T. Băsescu a susţinut cedarea suveranităţii şi a încurajat plecarea românilor din ţară. K. Iohannis nu ştim înca ce hram poartă, timiditatea sa politica de până acum sugerând o aceeaşi neputinţă întâlnită la E. Constantinescu. Pe toţi se pare că i-a unit dispreţul şi nepăsarea faţă de ţara numită România, căci de dragoste faţă de ea şi faţă de poporul pe care ar fi trebuit să-l păstorească cu înţelepciune nici nu poate fi vorba.
Cu asemenea „domni“ care au sprijinit domnia banului şi a fariseismului în locul „domniei legii“ ne-am prăbuşit economic, demografic şi spiritual. Aşa se face că mai toate corporaţiile româneşti de tradiţie au ajuns în portofoliul unor privaţi (de multe ori obscuri), uneori în cel al altui stat – vezi cazul companiei Rompetrol, care aparţine statului Kazahstan… –, fără ca predarea acestei bogăţii naţionale să se reflecte în bunăstarea noastră. Printr-o încurajare susţinută şi perfidă de a ne părăsi propria ţară ne-am împuţinat ca niciodată în istorie, de ne este şi teamă să ne mai uităm la statisticile demografice oficiale anuale, darămite la previziunile pentru anul 2050. Cultura, tradiţiile şi Biserica au fost atacate cu atâta virulenţă de mulţi nu mai ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro se îndreaptă. Am copiat fără noimă tot şi toate, de la „pantalonii albastri“ la numele de copii. În loc de Alexandra, Vlad şi Adriana pe urmaşii noştri îi cheama Blythe, Arthur si Charlene…
Despuiaţi de mijloacele minime de a duce un trai decent – şi asta în mijlocul celei mai bogate uniuni de state din lume! -, de resurse, de păduri, până şi de propriul suflet, suflarea noastră de-abia se mai aude. Recent, am început să luăm foc prin cluburi… Din lăcomia, neglijenţa, reaua intenţie şi prostia administraţiei acestei ţări am ajuns la capătul puterilor.
Că tot e început de noiembrie mi-am amintit că la aceasta vreme, în Transilvania, în anul 1784, Ţara Moţilor se răscula împotriva nedreptăţilor de veacuri ale „administraţiei“ de atunci. Horea, Cloşca şi Crişan au aprins focul răscoalei ţărăneşti care la vremea aceea făcea înconjurul Europei. Însă, înainte de aţâţarea focului, Horea s-a întâlnit pentru ultima oară cu împăratul Iosif al II-lea – un iluminist şi un demofil, cum îl amintesc cronicile – căruia i-a cerut, în câteva cuvinte, drepturi pentru români şi îmblânzirea asupririi administraţiei nemeşeşti. Deşi răspunsul împăratului nu este tocmai validat de istorici, se pare că acesta, la repezeală, i-ar fi spus: „Thut ihr das!, adică „Faceţi voi singuri!“. Şi-au făcut… Au fost în cele din urmă înfrânţi – excese au fost din toate părţile! –, traşi pe roată, dar situaţia românilor s-a îmbunătăţit considerabil în următoarea perioadă.
Azi disperarea românilor, ajunsă pe culmi cioraniene (sic), legitimează cererea lor, tot simplă, adresată sistemului politic, administraţiei, de a nu mai fura şi de a-şi face onorabil datoria faţă de oamenii şi ţara pe care o îndrumă. Nu, nu se mai cade ca într-o democraţie să ne facem singuri dreptate. Aşadar, precum Horea acum mai bine de două veacuri, poporul i-a adresat o cerere „împăratului“. Iar actualul „împărat“ va trebui să ne spună cum şi când cinstea, dreptatea şi onoarea vor deveni atribute fireşti ale actualei clase politice …

Politizarea „jocului cu focul“ la „Tristeşti“. Câteva calcule politice şi o întrebare

FocDe cum am auzit de tragicul accident de la clubul Colectiv mi-am spus că actorii politici şi massmedia „feisbuc-halucinant-incredibil-nemaiîntâlnit“ vor politiza martiriul tinerilor arşi de vii în clubul respectiv şi că acest eveniment crud nu va lăsa nemodificată arhitectura politică şi socială românească. Dar nu m-am gandit o clipă că schimbările vor avea loc atât de repede, imediat după cele trei zile de doliu naţional, când unii dintre părinţii năpăstuiţi încă îşi mai îngroapă copiii, iar alţi tineri, zdrenţuiţi de flăcări, se zbat între viaţă şi moarte pe paturile spitalelor din „Tristeşti“ (că de Bucureşti, ca oraş al bucuriei, nu poate fi vorba în aceste zile).

Pentru a mă contrazice – nu mi-am dorit deloc politizarea tragediei – mi-am amintit şi de alte dezastre umanitare întâmplate recent, la case mai mari, care n-au avut urmări politice. Bunăoară, în martie anul acesta un avion al companiei Germanwings, deţinută de Lufthansa, s-a prăbuşit în Alpii francezi lăsând 150 de familii îndoliate. Cauza? Un pilot german prea-întristat (depresiv), descreierat, care nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să se sinucidă cu pasageri cu tot. Evenimentul nu a fost însă politizat. Nimeni nu a sărit la gâtul doamnei Merkel să-i ceară demisia pentru un asemenea dezastru aviatic, şi nimeni nu a arătat cu degetul protestantismul german, motorul spiritual al succesului german cum ar fi spus M. Weber. Măsurile luate pentru împiedicarea repetării unui asemenea eveniment au fost de ordin strict tehnic, normativ, nicidecum politic.

În 2013, un tren din provincia Quebec, Canada, care transporta petrol, a deraiat şi explodat în mijlocul unui orăşel, răzând de pe faţa pământului jumătate din centrul aşezării şi lăsând fără suflare 47 de oameni, câtorva dintre ei nemaigăsindu-li-se nici măcar corpurile mutilate, acestea fiind pulverizate de explozie. Nimeni însă n-a cerut demisia primului ministru al ţării respective şi nimeni nu a asociat nefericitul accident cu religia catolică. Ca şi în cazul tragediei aviatice, măsurile luate au fost de ordin strict operaţional şi procedural.

Însă în România „jocul cu focul“ a avut efecte nebănuite, fiind complet subsumat intereselor politice. În primul rând a fost atacată B.O.R, după o veche reţetă care cred ca nu mai constituie o surpriză pentru minţile avizate, în acest sens multitudinea de opinii vehement anti-B.O.R. din media, unidirecţionale, fiind mai mult decat grăitoare. Pe toate canalele, de către mai toţi „specialiştii“ în media – dintre care s-a distins, ca întotdeauna, liber-cugetatorul Cristian Tudor Popescu – s-a creat, în mod cu totul artificial, o legătura bolnavă între nefericitul incendiu şi B.O.R. „Pe surse“ n-a vorbit nimeni de rugăciunile din bisericile din toată ţara şi din străinătate, de ajutoarele reale date de B.O.R. familiilor decedaţilor, de cei 7000 de litri de sânge duşi la spitale, ci doar de faptul că preoţii nu ajunseseră la clubul Colectiv când ar fi vrut unii sau alţii… Patriarhul Daniel a fost de asemenea stigmatizat, ars în efigie, ca şi cum el ar fi pus focul la artificiile din club. B.O.R. a fost târâtă într-un joc politic imund, care nu-i prieşte şi din care va trebui să iasă urgent. Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi B.O.R., dar cred că Patriarhul Daniel va trebui să acţioneze imediat dacă doreşte ca Biserica Neamului să iasă cu faţa curată din marasmul politic în care a fost împinsă fără de voie. O primă măsură ar putea fi chiar retragerea Patriarhului Daniel şi înlocuirea sa cu Î.P.S. Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, cel care a făcut de nenumărate ori dovada credinţei şi înţelepciunii sale.

Concomitent cu ofensiva împotriva B.O.R., bine ticluită, a avut loc şi una împotriva administraţiei şi guvernului. Aţâţaţi de emoţiile tragicului incendiu, dar şi pe fondul unei nemulţumiri cronice şi legitime faţă de guvernanţi, românii au cerut nu doar demisia administraţiei locale dar şi pe cea a executivului. După o singura zi de proteste în stradă atât „Piedone“, Primarul Sectorului 4, cât şi Guvernul Ponta au demisionat în bloc. Mult mai uşor decât s-ar fi aşteptat oricine… Cu toate acestea PSD-ul, şi cu el stânga românească, nu pare înfrânt. Simţind din ce parte bate vântul, cum că poporul vrea o primenire profundă a scenei politice, dl. Liviu Dragnea se pare că-l va propune în funcţia de Prim Ministru pe sociologul Vasile Dâncu. Cine-l cunoaşte stie că dl. Vasile Dâncu are statura şi anvergura intelectuală a unui om de stânga autentic. Dacă actuala coaliţie îşi va păstra unitatea, Preşedintelui României îi va fi foarte greu să refuze un asemenea candidat…

În cadrul aceleiaşi ofensive politice, vocea tinerilor ieşiţi în stradă a mai cerut, ca de obicei, dizolvarea Parlamentului României şi, cum spuneam, înnoirea în totalitate a clasei politice. PNL-ul, cu dna. Alina Gorghiu  şi dl. Vasile Blaga la timonă, nu satisface defel această dorinţa de innoire a tineretului şi nu cred că va avea prea mult de câştigat chiar în eventualitatea alegerilor anticipate pe care le doreşte. Oameni de valoare avem cu siguranţă dar ei sunt neînregimentaţi politic din păcate…

Ceea ce mă intrigă e protejarea  cu multă grijă a Preşedintelui Klaus Iohannis. Daca tot s-a făcut legatura între tragedia din clubul Colectiv şi B.O.R., adminstraţie şi executiv, daca tot s-a politizat evenimentul, de ce instituţia prezidentială a fost cruţată? Să fie Preşedintele ţării piatra de temelie a primenirii clasei politice? Răspunsul se află pe buzele celor care vor mai ieşi în stradă în zilele ce vin…

Olimpicii „naţionali“ şi „internaţionali“

Olimpiada Limba si Literatura RomanaCu toate tarele şi regresele înregistrate de învăţământul românesc preuniversitar în ultimele decenii de brambureală politico-administrativă, se poate spune că încă mai avem insule de excelenţă care ţin flamura învăţământului românesc sus. Cu alte cuvinte, un copil, sprijinit de un dascăl inimos, căruia îi place cartea, poate izbuti în ciuda tuturor erorilor şi adversităţilor din sistem.
Dacă aruncăm o privire asupra listei olimpicilor români participanţi la concursuri internaţionale, publicată în octombrie de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, vom găsi 224 de elevi care au luat premii îmbucurătoare la o sumedenie de concursuri. Desigur, excelăm la matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, astronomie şi geografie. Bunăoară, la Olimpiada Internaţională de Chimie D.I. Mendeleev, Călugăru Dumitru, de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, a luat premiul „aur absolut“; la fel şi Raclea Robert Cristian la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară „Tuymaada“. Probabil că diferenţa între medalia de „aur“ şi cea de „aur absolut“ este ca între a spune „cel mai bun din concurs“ şi „cel mai bun din lume“, ambele variante reflectând talentul, munca, ambiţia şi excelenţa acestor doi elevi, şi, de ce nu, a învăţătmântului românesc. Dacă tot atribuim eşecul elevilor sistemului educaţional, atunci se cuvine ca şi excelenţa să fie atribuită aceluiaşi sistem…
Dincolo de aceste materii la care ne-am obişnuit să avem rezultate majore, pe aceeaşi listă observăm că olimpicii din România (incluzând aici şi elevii minorităţilor naţionale) au fost premiaţi şi în domeniile elenisticii, filozofiei, limbilor latină, franceză şi engleză, chiar şi în cel al limbii, literaturii şi culturii maghiare.
Toate aceste izbânzi au beneficiat pe bună dreptate de o bună popularizare în presa de mare tiraj sau pe reţelele de socializare. O categorie aparte de olimpici este lăsată însă de izbelişte de aceste canale de media. Este vorba de premianţii concursurilor naţionale, care nu au privilegiul de a participa la concursuri învelite în aura „internaţionalismului“.
Nu ştiu dacă tocmai lipsa acestei aure este cauza cvasi-absenţei din massmedia a ştirilor despre aceşti olimpici „locali“, cu nimic mai prejos decat ceilalţi. Însă ceea ce se poate observa limpede este neglijarea elevilor care excelează de exemplu la concursurile de Limba şi Literatura Română şi la cele de Istorie (şi-atât, Istoria Românilor „nemaipotrivindu-se“ vremurilor…). Fără îndoială, din rândul acestor premianţi vor răsări vlăstarele care vor duce mai departe cuvântul unui M. Eminescu, V. Alecsandri sau O. Goga, şi dorinta de cunoaştere a neamului a unui T. Laurian, A. Xenopol, sau N. Iorga. Pe buzele şi în călimara acestor copii zace sămânţa păstrării şi îmbogăţirii următoarei recolte identitare româneşti, de aceea dezinteresul – sau dubla măsură – faţă de ei este de neînţeles.
La final, dacă neglijarea acestor olimpici de catre massmedia este consecinţa caracterului (prea) „local“ şi nu „internaţional“ al olimpiadelor în care aceştia se întrec, atunci, dacă aude cineva, haideţi să „internaţionalizăm“ aceste concursuri. Sunt sigur că vom găsi copii talentaţi şi muncitori la Chişinău, Cernăuţi, la Bor în Serbia, dar şi la Roma, Madrid sau Paris, care să dorească să se întărească identitar şi cultural participând, alături de copiii din ţară, la asemenea întreceri. Daca maghiarii, dupa cum am văzut, au deja olimpiade „internaţionale“ de limba, literatura şi cultura maghiară, nu văd de ce noi românii, cu câteva milioane bune în exil, nu am putea să le urmăm exemplul. Voinţă să fie… Totuşi, indiferent de rezultatul unei asemenea încercări, s-ar cuveni ca massmedia să acorde aceeaşi atenţie atât olimpicilor „naţionali“ cât şi celor „internaţionali“, pentru că ambele categorii reprezintă stelele călăuzitoare ale unui învăţământ încă debusolat.

Liniște și pace!

Nou nascut-Constantin BrancusiÎn Cer, îndepărtații aștrii ard ca niște vetre veșnice, alburii, aranjate precum orchestrele faimoase, cu dirijori și muzicanți neîntrecuți. Simțirile poeților încă mai aud și se stârnesc din nepământenele lor simfonii de foc, așternând pe pergamente inimitabile si indelebile versuri care brăzdează întinsele câmpii ale sufletelor iubitoare de sublim și mister ale celor, câți or mai fi rămas, de jos, din lumea de aici.

Înnăbușite nu atât de nesfârșitul spațial, ci, atât de trist, de propria derută ontologică, metafizică și estetică, rapsodiile simfoniilor celeste și stihurile sensibile ale poeților nu mai pătrund urechile omului de azi, ocupat până peste cap cu larma vremelnică, dar supărător de repetitivă, a lăutăriei consumeriste și politicianiste, de la noi si de aiurea. Cu un fond sufletesc prea-încărcat de vacarmul rotației brandurilor, a nouveau-urilor, a șiretlicurilor dezgustătoare ale unor companii – vezi cazul Volkswagen –, a discursurilor politicianiste interne și mondiale, unse cu rafinament, dar în spatele cărora se aud răcnetele asurzitoare ale zeului Marte, omului astfel „alarmat” și dez-bisericit nu-i mai rămân decât puține mijloace de a asculta vocile tainice, subtile, ale vieții sale lăuntrice și ale celei cosmice.

Nepriceperea de a mai desluși între alb și negru, bine și rău, frumos și urât, lege și fără-de-lege, rost și fără-de-rost, se vede, poate, cel mai bine în modul în care „salutăm” si tratăm pre-existența umană, a fetusului matern.

Se știe că, în primele zile de la facere, volumul embrionului (viitorul Făt-Frumos din mitologia străveche) crește de opt mii de ori, iar diametrul lui se mărește de douăzeci de ori. O asemenea explozie de viață din pre-existența embrionului, care vrea cu ardoare să vină în ființă, în lumea de aici, se poate asemăna doar cu actul creației, cu lumea făcută de Dumnezeu prin cuvânt din nimic, sau, pentru liber-cugetători, cu Marea Explozie (Big Bang), fără de mână divină, din oul energetic primordial. Explozia fulgerătoare, aproape neînteleasă, a embrionului din primele zile este urmată de o creștere viguroasă în următoarele patruzeci de zile, momente în care se ivesc funcțiile biologice fundamentale ale fătului (inima, plămânii etc.). Apar, pe urmă, în „sălașul” matern mișcările respiratorii, ale pleoapelor și buzelor, poziționale, pentru ca, pe la șase luni, să putem auzi enigmaticul „strigăt fetal” (vagitus uterinus), prima formă de glăsuire a fătului și, probabil, prima încercare de atingere pre-verbală dintre mamă și făt, care vorbește de la sine și în fața căreia orice teorie psiho-prenatală pare de prisos.

În locul încercării de a răspunde acestei glăsuiri pre-existențiale fără pereche cu dragoste maternă și de a duce la bun sfârșit intrarea în lumea de aici a fătului, la împlinirea vieții, multe perechi – din ce în ce mai multe dacă aruncăm o privire asupra evoluției avorturilor – aleg să curme atât de devreme întreaga minune de viață din pântecul mamei, prin avort. În locul diafanului „strigăt fetal” de la șase luni, se va auzi doar „strigătul mut” al fătului (de-acum Făt-Urât sau Făt-Țâpat) la simțirea bisturiului chirurgical – se pare că acest strigăt este cât se poate de real –, strigăt care ascunde o durere adâncă, sfâșietoare, „mută”, cum numai în cazul blestemului de moarte se poate auzi.

Dar cu ce urechi să mai audă cineva aceste simfonii delicate ale vieții și Cosmosului în larma generală, angoasantă și parcă perpetuă, în această lume tot mai amputată si, mai mult, mai dezrădăcinată?! Poate, cu mai multă liniște lăuntrică, am găsi și urechile și tihna de a asculta aceste glăsuiri simple dar atât de fine ale vieții…

În vară, la o sărbatoare câmpenească ținută undeva între plaiurile Munților Zarandului, am cunoscut și ascultat doi lăutari, trecuți de vârsta tinereții, care aveau un fel anume de a închina când mai trăgeau câte un păhărel. Când toți închinau cu „multă sănătate”, „multă fericire” sau „noroc”, ei răspundeau mereu cu „liniște și pace”. „Liniște și pace” în sus, „liniște și pace” în jos, toată sărbătoarea… Mi-am dat seama atunci că, în înțelepciunea lăutarilor, liniștea și pacea veneau înaintea sănătății și norocului, că, fără liniște și pace, nimic nu poate începe, nici sănătatea, nici fericirea, nici norocul: nici nimic altceva.

Acum, în mijlocul orașului și-a lumii tot mai pline de larmă, îmi dau seama mai bine de „dreptatea” lăutarilor. Avem nevoie de liniște și pace pentru a putea surprinde și înțelege frumusețea vieții și a Cosmosului; de tihna necesară pentru a desluși și iubi necondiționat „strigătul fetal” și de a lua hotărârea de a nu mai auzi vreodată „strigătul mut” al Fătului – viitor Frumos – amenințat de un crud bisturiu…

Liniște și pace!

Răgaz şi măsură. Pe aici nu se trece aşa

zeita epipteana isisEste aproape imposibil de a descâlci iţele unui fenomen pe cât de real pe atât de obscur, când cu un ochi îl poţi vedea ca pe o criză a refugiaţilor, iar cu celălat ca pe o veritabilă invazie. Totuşi, nu este drept ca cineva să plătească oalele sparte de alţii! În fond, de ce ar trebui să înfrunte grecii, italienii, austriecii, germanii, suedezii, sârbii, croaţii, slovenii, bulgarii, ungurii, românii, europenii în general, exodul oriental datorat contrelor geo-politice dintre SUA şi Rusia din Orientaul Apropiat şi sălbăticiei unor grupări islamiste, care au reusit să-şi facă „ţară“, ISIS, după jalnicul lor chip, pe deasupra altor ţări? De ce, bunăoară, ar trebui ca europenii să se cunune cu de-a sila, în pripă, cu oameni cu un etos deosebit?

O cununie fără de voie sau din interes nu va dura niciodată! Decât, după cum se vede, doar în megababilonia politico-economico-mediatică creată tot cu de-a sila de energiile globalizatoare în ultimele decenii. Megababilonie în care, datorită simplei apartenenţe la ea, poţi fi lovit în propria ţară şi casă chiar dacă n-ai fost părtaş, să zicem, la nicio «operaţiune» militară, geopolitică, de «democratizare» a unor ţări neascultătoare, cârdăsie în virtutea căreia o reacţie impotriva ta ar fi cât se poate de legitimă.

Matteo Renzi, şeful guvernului italian, declara că Europa „este născută pentru a doborî zidurile, nu pentru a le construi“. Iată cum, într-o lume re-rostuită de ideologii, metafore, hiperbole si mijloace de persuasiune „sofisticate“, a doborî ceva – fie ele şi ziduri – este mai bine decât a construi ceva… Desigur, Ungaria lui Orban nu i-a auzit naivitatea…

Dar, să le doborâm pe toate pentru a primi pe toţi refugiaţii şi suferinzii lumii, care se ridică la zeci de milioane de oameni?! Face cuiva vreun bine o asemenea deschidere necugetată într-o lume în care războaiele  şi crizele umanitare – Ucraina, Grecia, Siria etc. – curg neîncetat? Nu mai degrabă, aşa cum orice om cu scaun la cap ştie, soluţia constă în rezolvarea locală a conflictelor decât în transplantul de populaţii dintr-o parte în alta? Apoi, cât de mulţi refugiaţi – mulţi fără documente – poate „integra“ Europa, aşa, dintr-odată? Răspunsul pare evident: nu prea mulţi, nu „milioane pe an“ cum se avântă unii. „Măsura, domnule Renzi, măsura!“ i-aş repeta parafrazat şefului guvernului italian celebrele cuvinte ale lui I.C. Bratianu adresate lui N. Iorga în Parlamentul României.

Apoi, pentru ucrainieni, europeni care n-au nevoie să treacă mările pentru a ajunge cu obstinaţie „Na Berlin!“, de ce nu doborâm zidurile? Recunoaştem, ei n-au avut parte de decapitări televizate, dar de lunetişti tot au avut. Iar, şi pe acolo, teroarea încă bate; la fel cum bate şi sărăcia rămasă în urma „clarificărilor“ de pe maidanul kievean.

Prin doborârea zidurilor nu deschidem doar hotarele ci si căile şi cărările, străzile şi bulevardele, zăvoarele caselor, bisericilor şi locurilor de joacă pentru copii, şi, mai ales, modurile de a fi ale popoarelor. Această deschidere brutală este şi va fi resimţită timp îndelungat, ca întotdeauna, de omul de rând şi nu de elitele de la Bruxelles care ne tot sfătuiesc să dăm jos zidurile în numele unui „nou umanism“ european cu valenţe amorf-anistorice.

Nu încape nicio îndoială că, dacă s-ar dori, SUA singure ar putea stârpi în câteva săptămâni aceasta nou-născută „ţară“ (ISIS – ce ironie, în mitologia egipteana Isis e chiar zeiţa căsătoriei!), cauza ultimă a exodului oriental, fiindu-mi peste putinţă de a crede că o posibilă „operaţiune ISIS“ nu ar putea avea acelaşi „succes“ precum cele din Libia lui Gaddafi sau din Irakul lui Saddam Hussein. Hegemonul ştie însă de ce n-o face, noi nu (prea).

Ca oameni, ca europeni zămisliţi pe fundamente creştine recunoaştem năpasta care i-a lovit pe aceşti refugiaţi, fiind cu siguranţă toţi de acord că aceştia trebuie ajutaţi. Doar că o cununie neaşteptată, nedorită, de nevoie nu va dura. Divorţul iminent ar putea fi presărat de urlete, bătăi şi bocete. Europa are nevoie de răgaz şi de măsură în problema refugiaţilor. Pe aici nu se trece aşa.

Violul, la noi şi în lume

Rape at the national level, rate per 100,000 populationNu, nu intenţionez să iau apărarea nefericiţilor şi neterminaţilor flăcăi de prin locurile Vasluiului care, se pare, s-au bucurat de trupul unei fete neputincioase, folosind „bâto-seducţia“, violând-o. Nefiind vorba de vreun politician încurcat în plasa vreunei afaceri politico-economice „sofisticate“, sunt convins că Justiţia va scoate la lumină adevărul gol-golut, pedepsindu-l pe fiecare „viteaz“ dupa măsura faptelor sale. „Vincit omnia veritas“ (adevărul învinge totul), cum spuneau romanii!

Ceea ce deranjează însă, iar şi, vai, iar, este isterizarea cetăţenilor aţâţaţi de o aceeaşi massmedie care nu întârzie niciodată să profite de naivitatea populară, mai întotdeauna nepregatită să rumege ştirile alarmiste din care tot massmedia face bani frumoşi – că doar nu s-or face din prezentarea olimpicilor de la matematică, intorsi mereu în ţară cu medalii?!, îşi zice ea. Aruncate pe deasupra necazurilor reale ale ţării, cu un „profesionalism“ în domeniu unic pe întreg mapamondul, acest fel de amplificări mediatice dau apa la moara celor care de-abia aşteaptă să ne repete prăfuitele sintagme „numai la noi se poate aşa ceva“ şi „ca la noi, la nimeni“.

Ţintind a demonta aceste „zicale“ veştejite – şi de a mai reduce, întrucâtva, din umflata isterie naţională –, ştiind de-acum cam ce se petrece acasă, să aruncăm o privire şi peste gard, să vedem cam pe unde ne situăm ca ţară în statisticile referitoare la viol.

Luând în considerare rata violurilor la suta de mii de locuitori dintr-un raport al United Nations Office of Drug and Crime (UNODC), din anul 2012, dintr-o selecţie de 67 de ţări de pe mapamond, descoperim cu uşurinţă că Suedia – da, Suedia, ţara nordică din Peninsula Scandinavă, cu un PIB per capita stelar – „conduce“ acest clasament al bâto-seducţiei cu 66,49 de cazuri de viol la „suta de mii de vikingi“. La o populaţie de circa 10 milioane de locuitori, aceasta cifră inseamnă 6.649 de cazuri pe an, sau 18 pe zi. Nu-mi pot imagina ce dezmăţ mediatic s-ar petrece acolo dacă presa-unicat, specializată în „bube, mucegaiuri şi noroi“ mediatice, din Romania, s-ar transmuta la Stockholm! Norocul lor e că asa ceva nu este posibil! Suedezii înţeleg că media are, afară de prezentarea neutră a evenimentelor, şi rol formativ-educativ al societăţii, de aceea, cu siguranţă, nu asmut camerele de luat vederi spre cele 18 violuri zilnice.

Dintre ţările europene cu ştaif, să mai amintim că Belgia (27.6), Norvegia (22.35), Finlanda (18,66), Franţa (17,02), nu stau nici ele „rău“ în acest clasament, urmând, în această ordine – deşi la mare distanţă, dupa cum ne arată cifrele – „luceafărul“ Suedia. Germania, motorul Europei, şi Olanda se află în urma „grupului avangardist“, cu 9,70, respectiv, 8,88 cazuri de viol la suta de mii de locuitori. Statele Unite ale Americii stau şi ele „grozav“, cu 26,57 de violuri la suta de mii de locuitori, bătându-se cu Belgia pentru poziţia secundă.

Revenind la noi în ogradă, România se situează – de aceasta dată, în sfârşit, în mod fericit – mai pe la „coada“ clasamentului. Cu „doar“ 4,11 violuri la suta de mii de locuitori, România este la mare depărtare de „fruntaşele“ acestui clasament, poziţionându-se alături de alte ţări ale spaţiului european răsăritean: Polonia (3,75), Cehia (6,28), Bulgaria (2,57), şi Ungaria (1,92!).

Încă mai sper în reaşezarea massmediei din România pe fundamente sănătoase, care să armonizeze nu să antagonizeze şi isterizeze societatea românească. „Ubi concordia, ibi victoria“ (unde este armonie, este si victorie), cum spuneau, iarăşi, romanii.

A face bani pe seama nefericiţilor nu (mai) este o soluţie. Recunoaşterea rolului său formativ-educativ, promovarea modelelor reale, a valorilor, a oamenilor care fac Bine, ar fi doar un început. Bunăoară, ar fi demnă de toată lauda televiziunea care ar asmuţi camerele asupra efortului colosal depus de un olimpic pentru a ajunge să „violeze“, fără milă, o problemă de matematică, la un concurs internaţional. E doar o banală idee…

Să-ţi fie ruşine, domnule George Motoc! Multumim, domnule Grigore Leşe!

Răspuns la articolul domnului George Motoc referitor la concertul artistului Grigore Leșe din 26 iunie 2015 de la Toronto.

Mă număr printre cei puțini care s-au întâlnit cu dl George Motoc în fața treptelor bisericii Holy Trinity din centrul orașului Toronto, acolo unde pe 26 iunie horea Grigore Leșe pentru românii care încă îşi mai amintesc de cântecele noastre străvechi.

Deși ne-am intersectat privirile de mai multe ori, nu ne-am vorbit. Starea spectatorului nemulțumit, de-abia ieșit după ce lăsase în urmă o bocănitură obraznică în mijlocul bisericii și a concertului, nu era deloc una care îmbia la întâlnirea cuvintelor. Transpirat, cu chipul măcinat de o furie seacă, arunca diverse blestemății la adresa organizatorilor și a invitatului lor. Vezi-Doamne, că bunicu-so cânta mai bine, că de ce trebuia noi ăștia, «sfinții plătitori de bilete», să stăm smirnă s-auzim horile, că de ce a întârziat începerea concertului, că de ce copiii, așa curați cum sunt ei, n-ar avea voie să plângă sau să gângurească în timpul spectacolului, și altele asemenea.

Trebuie spus că mobilierul bisericii era vechi si scârțâia îngrozitor la cea mai mică mișcare. Spectatorii, din proprie inițiativă, au încercat să mențină liniștea pentru a auzi decent horile artistului Grigore Leșe. Câteva priviri dojenitoare dinspre public au fost îndeajuns ca părinții cu plozii plângăcioși să-și scoată odraslele nevinovate afară. Nici dl Grigore Leșe și nici organizatorii n-au cerut asta – cum atât de veninos pretindeți –, ci sfânta rânduială cerută de buna desfasurare a cântărilor țărănești. Pe aceleași trepte am stat de vorbă cu acești părinți, care, firește, își reproșau că n-au avut cu cine lăsa copiii acasă, ținând totuși să-l vadă la lucru pe dl Grigore Leșe; dar n-au ridicat piatra împotriva organizatorilor! Știau că nu se cade, știau rânduiala pe care din nefericire dl George Motoc tocmai o încurcase.

Apoi, da, începerea concertului a întârziat vreo 25 de minute. Dar a întârziat tocmai pentru a-i aștepta pe spectatorii care, într-o zi lucrătoare, de-abia au apucat să ajungă acolo în miezul orașului. Credeți că organizatorii n-ar fi putut începe la timp, cu precizie nemțească? Ba da, puteau, totul era pregătit, dar au ales să mai aștepte puțin pentru a ajunge toată lumea. Între precizia nemțească și îngăduința românească a fost aleasă cea de-a doua variantâ. De ce-ați făcut un capăt de țară din acest mic neajuns, domnule George Motoc? De ce exagerați? Dacă n-ați fi fost dumneavostră acolo, muzica noastra țărănească interpretată de artistul și profesorul Grigore Leșe, ar fi făcut ca aceste mici bâlbâieli să treacă neobservate. Dar așa-i când pui carul înaintea boilor…

Am mai citit în misiva dumneavoastră acuzatoare cum ca v-ați delectat cu muzica de jazz – si muzica africană pare-mi-se – la care ați dat fuguța din mijlocul concertului dlui Grigore Leșe. Foarte frumos, gusturile nu se discută. Dar stiți care e diferența fundamentală dintre dl Grigore Leșe și dumneavoastră? Domnia sa horește – cum îi zisă mama – și duce mai departe muzica strămoșilor noștri. Mai mult, cred ca a dus-o pe cele mai înalte culmi ale perfecțiunii, punând-o alături de orice alte creații muzicale de excepție. Și știți de ce acest lucru e important? Mai intâi pentru ca e muzica noastră, a moșilor și strămoșilor noștri; apoi, pentru că are valoare universală, altfel n-ar fi fost făcuta parte a patrimoniului UNESCO. Ați făcut dumneavoastră o fărâmă din ce face dl Grigore Leșe?! Ați pus cumva – alături de saxofon și tobe, printre multe altele – la lucru un firav fluieraș de soc să cânte pe strazile orașului dumneavostră? Nu cred… Atunci de ce ridicați piatra?!

L-ați mai atacat pe dl Grigore Leșe spunând ca veșmintele acestuia au fost nepotrivite, că ar fi trebuit să se îmbrace din cap pană’n picioare în costum tradițional. Aici iar ați dat-o în bară… Domnul Grigore Leșe este printre puținii – dacă nu cumva singurul! – care poartă ia țărănească zi de zi, nu doar la concerte. Acest modus vivendi exemplar ar trebui să vă fi spus mult mai multe decât neajunsul pomenit; daca ați fi avut ochi de văzut și urechi de auzit… Apropo, dumneavoastră când ați purtat ultima oară ie? Nu pentru noi, ci spre cinstirea bunicului de care ne vorbeați atât de frumos…
Cât despre intratul cu clopul pe cap în biserică nu pot să mă pronunț pentru că nu am vazut intrarea dlui Grigore Leșe înainte de concert; l-am văzut doar pe scenă, horind, fără clop… Stiți prea bine că clopul domnului Grigore Leșe face parte din recuzita sa scenică firească, iar dânsul pășea acolo pe o scenă și nu într-o biserica anglicană (extrem de liberală de altfel, unde flutura nestingherit, alături de însemnele creștine, steagul LGBT). Dacă totuși o fi făcut aceasta ireverență – deși nu cred – chiar nu mai știm a ierta? Ridicăm piatra? Chiar e cazul să-l învățați dumneavoastră când să-și scoată clopul?

Când tot orașul vuia de saxofoane și de tobe, prin «horile» artistului Grigore Leșe pâlpâiau alături doinele, baladele, scrisorile de pe front, și cântecele de nuntă româneşti. Prin jalea, dorul si iubirea transmisă de dl Grigore Leșe am vorbit tainic cu strămoşii noștri. Cred că şi bunicului dumneavoastră i-ar fi plăcut concertul…

„Mărginimea României”

DemetraVitalitatea unei țări, a unui neam, se dovedește și prin puterea de a-și asigura și spori ființa biologică. Lesne de intuit, fără „bios” (din gr. Βίος-viață), nu poate exista nici „pneuma” (din gr. πνευμα-spirit, respirație, suflare), nici „psyche” (din gr. ψυχη-suflet), adică cele două energii care îndreaptă biosul pe o anumită cale. Sau, în termenii Școalei Sociologice de la București, în absența cadrului biologic (dar și a celui cosmic, psihic, sau istoric), nu pot exista manifestările economice, spirituale, moral-juridice sau politico-administrative ale unui neam.

În prezent, asistăm la cea mai catastrofală condiție a bios-ului românesc din ultimele veacuri – la un adevarat „măcel” demografic! –, lucru semnalat în mod repetat de sociologi, dar ignorat, tot repetat, de politicieni. Recapitulând date binecunoscute, dacă la recensământul din 1992 Romania număra 23,286 milioane de locuitori, la cel din 201 rămăseseră numai 20,121; la începutul acestui an populația României mai număra 19,629 milioane de oameni, traiectul descrescător menținându-se cu precizie matematică… România a pierdut, așadar, între anii dintre cele doua numărători, 3,165 milioane de locuitori, adică mai mult de 13% din totalul locuitorilor din 1992! Cu alte cuvinte, în acest răstimp, România a pierdut o ”provincie demografică”, fără razboi, fără infamul „ajutor” al vreunui „dictat vienez” sau „tratat moscovit” împănat cu clauze secrete. Dacă vreti, în termenii recensământului din 2011, este ca și cum România ar fi pierdut demografic județele Arges, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman, adică toată regiunea Sud-Muntenia. Ce grozăvie!

Cauzele acestei „răriri” a bios-ului românesc au fost analizate si răs-analizate de numeroase studii sociologice. Dincolo de sporul natural negativ, evidențele arată, cum știm, că emigrația masivă a românilor în speranța legitimă – într-un secol în care noile libertăți sugrumă vechile datorii și loialități! – a unui trai mai bun, reprezintă cauza principală a acestui fenomen amplu, a acestei „alungări” în masă și subtile din propria țară.

De-a lungul istoriei noastre zbuciumate s-au înregistrat adesea alungări ale autohtonilor, dar mai întotdeauna acestea au avut loc în interiorul spațiului etosului românesc; cumva, învârtindu-ne în cerc de spaima prigonitorilor vremii, când de-o parte când de alta a Carpaților și Dunării, am rămas în aceeași matcă care ne-a consacrat.

Să amintim doar că documente oficiale maghiare și germane din veacul al XVIII-lea consemnează multe cazuri în care românii au fost alungați de pe pământurile lor. În Ținutul Bistriței, printr-o hotărîre datată la 15 mai 1713, se punea in vedere românilor din orasul Bistrița și din satele înconjuratoare, sub amenințarea forței, ca până la 1 iunie a acelui an să-și paraseasca casele. Motivația: românii „se prea înmulțesc printre Sași și își ridică cladiri frumoase, pe când Sașii scad și casele lor se răresc”. La Sighișoara, Brașov și Sibiu, magistrații sași au semnat aceleași sentințe de izgonire a românilor din aceste orașe si satele înconjurătoare (din satele mixte cu precădere), aceștia devenind „români mărgineni”, refugiați fireste în satele mai îndepartate de centrele urbane, în „mărginimi”. Același fenomen s-a înregistrat și în celelalte provincii românești, care, pentru a scăpa de „mărinimia” fanarioților, au îngroșat adesea rândurile mărginenilor aflați de partea cealaltă a crestelor Capaților.

Azi, ca odinioară, asistăm – neputincioși… – la definirea unei noi mărginimi, de data aceasta în afara fruntariilor țării. Românii din Europa, de peste ocean și din alte zări ale lumii formează ceea ce mi-aș permite să denumesc, metaforic, „Mărginimea României”. Aceasta mărginime – spre deosebire de mărginimile secolelor trecute și în ciuda cuceririle tehnologiei informației care ne oferă, de altfel, în locul prezenței un surogat al acesteia – este totuși încă departe geografic, absentă, ruptă biologic de trupul țării, chiar dacă din punct de vedere al manifestărilor spirituale identitare românești, înca mai dă semne de vitalitate; acolo însă, nu aici…

Apoi, nu sunt deloc sigur că remitențele trimise și vizitele regulate „acasă” – adesea doar de Paști și de Crăciun –, vor compensa în vreun fel aceasta bio-absență – intermitentă în primii ani, definitivă mai apoi… – de lângă familie și prieteni, din spațiul economic, politic și spiritual al României. Vrem nu vrem, bios-ul Mărginimii României aparține și se supune altui spațiu de viață, manifestându-se doar pasager în interiorul țării.

La o adunare a românilor din străinătate, dezbătând colocvial avatarurile migrației, un ardelean din grupul celor care doresc să se întoarcă în țară, ne mărturisea îndrăzneț urmatoarele: „Domnilor, spunea el, noi, cei trei milioane de romani din străinătate, am fost luați prizonieri, „cu buna”! Plătim impozite altor state, ne creștem copiii în limba și spiritul lor – se știe, nu-i asa?, că un copil de francez crescut in Germania devine încet-încet german -, azi-mâine o sa mergem la lupta pentru ele, poate chiar împotriva celor de acasă. Nu mai însemnăm pentru România decât amintiri, trecut…”. Într-un fel, acest domn nu greșea prea mult, din moment ce prezența românilor pe alte meleaguri aduce mult mai multe beneficii celor de acolo și respectivelor state-gazdă decât celor din țară și României.

În cele din urmă, pentru România, absența unei părți ample a bios-ului său constitutiv (mărginenii României plecați în pribegie), nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea tragică a vitalității ei. Dacă nu va fi combătută cu vigoare acum, această slăbiciune va pune sub semnul întrebării însăși supraviețuirea României, așa cum o cunoaștem.

Dreptul meu de a nu fi spânzurat

spanzuratoarePe cei care încă se mai încred în inocenţa, infailibilitatea şi înţelepciunea dlui Horia Roman Patapievici, i-aş îndemna să se mai gândească o dată, pentru că loc de dumirire există întotdeauna.

Recapitulând boroboaţele dlui Patapievici – chiar si aşa, scoase din context –, nu putem evita anumite interogaţii fundamentale. Bunăoară, cum poate domnia-sa, un gânditor ultramediatizat, ex-corifeu al I.C.R, să fie inocent, atunci când, referindu-se la naţia română, scrie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”?! Cu greu poţi găsi nevinovăţia în aceste cuvinte; cu uşurinţă poţi descoperi prezenţa unui „mahalagism cultivat”, ranchiunos, imanent…

Ori, cum poate domnia-sa să fie infailibil, atunci când incearcă să-l neantizeze pe poetul nostru naţional, afirmând că „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”?! Tot sec spus, atacând doar „actualitatea” lui Eminescu, dacă Eminescu nu mai e actual, atunci multe minţi luminate din trecut nu ar mai fi actuale. Pitagora, Arhimede, Platon n-or mai fi actuali pentru matematicienii, fizicienii, şi filosofii zilelor noastre. Nici Dante, Goethe sau Stendhal n-or mai fi actuali pentru culturile italiană, germană, sau franceză de azi. Ceea ce este fals da capo al fine!

Apoi, nu poţi să arzi etapele fireşti ale oricarei deveniri. Copilul, înainte de a merge pe propriile picioare, merge de-a buşilea; înainte de a scrie, învaţă alfabetul… Tot aşa, pentru a pătrunde în cultura universală trebuie sa ne iniţiem în cultura locală, naţională; pentru a ajunge la „actual” şi a-l mai şi pricepe, avem nevoie de operele acestor „inactuali”! Teza inactualităţii lui Eminescu este atât de ridicolă si de aburdă pe cât este teza infailibilităţii dlui Patapievici.

În cele din urmă, afirmând în cugetările sale că poporul român este „un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, dl Patapievici a dat cu oiştea în gard, adumbrindu-şi, probabil iremediabil, aura de filosof – drept judecător – şi înţelept, „actual”, al naţiei.

Dicţionarul limbii române ne spune că „patibular” (din fr. patibulaire) înseamna „care merită să fie spânzurat”… Ori, lucrând cu asemenea etichetări şi stereotipuri ofensatoare, nu ne este deloc cu mirare răscularea unuia dintre noi – cei cu „feţe patibulare” – împotriva „fecalelor” literare şi filosofice împroşcate cu mărinimie pe feţele noastre de dl Patapievici. S-a întâmplat ca un spirit vulcanic ca cel al Academicianului Nicolae Breban să se încumete în a da un răspuns la fel de tăios: „dacă în Polonia, Patapievici ar fi înjurat naţia şi identitatea poloneză, ăia l-ar fi împuşcat”. Dar, una e propozitţa ipotetică a dlui Breban („dacă”…), şi alta e afirmaţia, certitudinea dlui Patapievici…

Apoi, alături de răspunsul dlui Breban, înţelepciunea noastră populară are propriul ac de cojocul dlui Patapievici. Noi, cei care ştim că nu avem „feţe patibulare”, vrednice de spânzurat, vă spunem – copilăreşte – doar atât: „cine zice ăla îi”; iar, până vă veţi cere iertare: „tu ai zis şi tu rămâi”…

O privire rece asupra stării pădurilor româneşti

DefrisareCă râul, ramul ne sunt prieteni (numai nouă) a spus-o tâlcuit poetul identităţii noastre, M. Eminescu, prin gura domnului muntean Mircea cel Bătrân, în cea de-a treia Scrisoare din monumentala sa serie de scrisori lăsată să curgă pe fluviul poeziei şi întelegerii lumii, veacurilor viitoare. Iată însă că vremurile de azi, printr-o împrejurare politico-economică nefericită, cu ajutorul neprietenilor de aici şi de dincolo, tind să ne îndeparteze ireversibil (?!) de prietenul nostru tăcut, secular, mereu întinerind, mereu alături: ramul. Codrul, codruţul nostru, cade răpus de drujbele şi bestiile de fier mânuite de diverse cârdăsii, acum sub comandă strategică austriacă – care, nu-i aşa?, îşi vede de propriul interes – cu sprijinul unor instituţii româneşti găunoase, incapabile de a lua măsurile necesare unei exploatări forestiere omeneşti.
Se cunoaşte că în Antichitate codrul acoperea mai mult de două treimi din ţinuturile românesti – aproximativ 70% după Constantin C. Giurescu în „Istoria pădurii româneşti”, 80% dupa datele furnizate în anul 2013 de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). În anul 1800, suprafaţa împădurită a provinciilor româneşti înregistra 36%, pentru ca azi să mai avem aproximativ 28%, din care doar 24% pădure funcţională.
De altfel, specialiştii ASAS scot în evidenţă că nivelul de împădurire actual este deosebit de mic, atât faţă de procentul de împădurire natural din trecutul îndepărtat (70-80%), cât şi faţă de nivelul de împădurire optim de 45%. Nivelul actual de împădurire al ţării de 27-28% (dacă nu o fi scăzut între timp sub acţiunea drujbelor eficace ale Holzindustrie Schweighofer) se situează cu 5% sub media europeană de 32,4% (40% este media ţărilor membre ale Uniunii Europene), şi mult sub cel al altor ţări cu relief asemănător. Bunăoara, Austria are parte de 47% suprafaţă împădurită, Slovenia 62% (!), Slovacia 40%, ca să nu mai pomenim de Suedia cu 76% sau Finlanda cu 72%.
Fără a intra în amănunte sterile, pentru mine este limpede că atingerea nivelului optim de 45% de suprafaţă împădurită recomandat de ASAS, trebuie sa devină un obiectiv central al guvernarii actuale. Iar atingerea acestui obiectiv nu se poate face decat printr-un program închegat, care să graviteze în jurul conservării patrimoniului forestier actual şi, mai ales, în jurul acţiunii de împădurire.
Sigur că acţiunea de (re)împadurire există; pe hârtie cel puţin. Codul silvic din 2008 prevede(a) – nu cunosc în amănunt prevederile noului cod de-abia votat– împădurirea a două milioane de hectare până in anul 2035, adică 70-80 de mii de hectare pe an. ASAS atrage atenţia că în ultimii ani s-au împădurit sub 1000 de hectare pe an, adică nimic! Fără a face apologia regimului comunist, trebuie cunoscut faptul că în anii 1972, 1973 si 1974 – în plin avânt muncitoresc – au fost împadurite în întreaga ţară 84.400, 85.490 şi, respectiv, 87.200 de hectare.
Nici din punct de vedere economic, tăierea pădurilor, aşa cum este facută acum, nu este justificată. Orice economist poate confirma că o economie bazată pe exportul de materii prime nu poate înflori (vezi „boala olandeză” sau „Dutch disease”). Cu atât mai mult cu cât firmele care exploatează lemnul nu au fărâmă de capital românesc, beneficiul, atât cât este, pleacă la Viena sau prin alte părţi ale lumii, fiind „integrat pe verticală” cu operaţiunile firmelor mamă din acele locuri. Cu siguranţă că exploatarea, producţia şi exportul de mobilă – de produs finit! – făcute de firme care să aibă un substanţial acţionariat românesc – legitim, vorbim de o resursă strategică a ţării, nu? – ar reprezenta o serioasă alternativă la actualul mod de „radere” şi valorificare a patrimoniului forestier.
Azi, pădurile noastre sunt tăiate – multe ilegal! – şi brăcuite într-un ritm draconic, în mijlocul unei Uniuni Europene, văzută ca cea mai civilizată şi prosperă uniune de ţări din lume, dar nepăsătoare în acest caz, şi în fata unei guvernări, ori oarbe şi neputincioase, ori parte a „tovărăşiilor” îndreptate împotriva pădurilor româneşti.
Ca atare, în lipsa reîmpăduririlor, codrul, codruţul nostru este condamnat a deveni muzeu, pentru că, ştim prea bine, „de unde tot iei şi nu pui, curând se isprăveşte.” Ce-ar fi, de exemplu, ca de mâine – sau după protestele împotriva tăierilor abuzive, ilegale – cetăţenii ţării ar merge pâlcuri în faţa ocoalelor silvice, oferindu-se voluntari la acţiuni de împadurire? Puieţi să fie, ar fi ceva! Totodată, rentabilizarea industriei forestiere nu poate fi făcută în folosul aceloraşi cetăţeni, decât prin participarea legitimă a capitalului românesc – de stat sau privat – la exploatarea şi, mai ales, la vânzarea şi exportul de produse finite din lemn, a mobilei.

Cu limbile şi sufletele globale

I-aud de multă vreme, mişună peste tot; sunt mulţi! Vorbesc romgleza la perfecţie! Reperele? La fel, romglezite, ori globalizate; cine știe din ce colț de televizor adunate.

Deunăzi, la librăria Eminescu, în miezul capitalei, în fața unui raft de cărți din literatura română, o studentuță bălaie și ocoșă, îi spunea colegei care o însoțea, că un anumit volum – n-am deslușit care – e „funny”… Nu putea fi nostim, haios, amuzant; doar „funny”?! Ah, și să nu uit: cartea nu era „scrisă de”, ci „autorată”… Te pui cu romgleza și cu traducerile forțate?!

Cazurile de romgleză nu mai sunt demult singulare. E deja un curent – era să-i zic trend – bine încetățenit. Nu trebuie să te plimbi prea mult prin București până să-ți țiuie urechile de vreun „buddy”, sau vreun „cool” aruncat în preajma ta. „Prieten” sau „bestial” – ori cum s-o traduce „cool” în mințile utilizatorilor – nu mai sunt bune după gustul unora. Ce mai contează că Nichita Stănescu, poetul nostru, spunea că „Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”! Sau că: „Cel mai frumos catren, de-aș fi în stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși”! Dar cine mai e Nichita în comparație cu țoapele naționale și inter-naționale de la televizor?! Un nebăgat în seamă…

Alt’dată, am încercat o conversație pe tema bietei ore de religie din școală cu amicii (că nu le zic „buddies”!). Argumentele și contraargumentele aduse de ei proveneau strict din înțelepciunea globală. Ba că ce-a zis Papa – cu tot respectul pentru Sanctitatea Sa – ba că ce mai zic budiștii, ba ultraraționaliștii și ateiștii din Vest; sau mai știu eu ce caz de sistem educațional de succes, din Finlanda de exemplu. Mirat, am remarcat că niciunul din intelocutorii mei nu mi-a oferit un singur argument, pro sau contra orei de religie în școli, inspirat de vreun întelept sau duhovnic român. Nici urma de ce-ar fi zis L. Blaga sau Părintele Staniloaie bunăoară… Hmmm, mi-am zis, reperele acestor oameni sunt într-adevăr inter-naționale; sau globale, cum ni se tot zice. Nu mai au nimic de-a face cu firea noastră… Eu, care cred că n-am parcurs încă nici măcar începutul culturii noastre, m-am simtit, oarecum, umilit. Iată că amicii, după ce și-au făcut temele de casă în hotarele culturii noastre, au ajuns departe, alegând acum să zburde prin varii culturi, mi-am repetat… Dar, vai, am remarcat, neglijând tocmai cultura și spiritualitatea proprie. Reperele  lor naționale sunt duse, subțiate, împrăștiate; rătăcite prin lumea globală… În asemenea condiții, de distanță culturală insurmontabilă chiar între conaționali, conversația nu putea fi decât stearpă.

Înc’o vorba despre „poptamașii” și zicalele, pline de tâlc – managerial, cu precădere – care tot apar pe feisbuc. Am citit sute de asemenea mostre de înțelepciune populară modernă, și, rar spre deloc, mi-au căzut ochii pe vreuna de-a noastră; rar spre deloc din înțelepciunea noastră originară, țărănească sau mai puțin, despre proverbele și zicătorile noastre. Noroc cu excepțiile (paginile „La Blouse Roumaine”, „Grigore Lese”,    ș.a.), că altfel m-aș munci să fac chiar eu o pagină de „rețea” cu proverbele adunate de I. Zanne…

Așadar, cu limbile și sufletele globale mergem cumva înainte; nu altfel, cum ar trebui, pe drumul nostru… De aceea, nici nu ne prea miră faptul că azi, când se împlinesc 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, presa centrală și feisbucul de-abia adusără vorba de acest eveniment. Că şi cetațenii, așișderea, postară pe „rețea” aceleași fleacuri și prostioare – nevinovate, nu acuză nimeni – fără a-și aminti, măcar în treacăt, de această Unire, de martiriul predecesorilor noștri pentru a o înfăptui.

Mai mult, a spera că cineva din țară ar cunoaște câte ceva din cultura prezentă basarabeană – care face chiar bine! –, sau a-i citi sau asculta pe un poet si eseist neasemuit ca Nicolae Dabija, pe un compozitor de talia lui Eugen Doga, sau mai știu eu care alt mare om de cultura de la Chişinău (Vasile Soimaru, Vlad Pohilă ș.a.m.d.), nici nu îndrăznesc să visez…

Așa-i când limbile și sufletele rătăcesc prin păduri de romglish si mări g(l)o(b)ale; uscate și  reci… Nu mai știi ce-i al tău și ce nu-i. Nu mai știi ceva fundamental: cine ești…

PS: Sunt pe deplin conștient că interacțiunea cultură națională – cultură globală nu se pune in termeni „sau-sau” ci „și-și”. Cu toate acestea, dacă ascultați un post de radio românesc, de exemplu Radio România Actualități (de celelate ce să mai vorbim?!), o să observați că ponderea cântecelor de limbă „globală” este semnificativ mai mare decat cea cea de limbă română. E firesc?

Poezia nepoetului: Bradul si soarele

Bradul si soareleDemult, de iubire,
Bradul s-a întins până la soare,
Îmbrăţişându-l, sărutându-l.
De-atunci se iubesc aşa,
Înfierbântaţi, încremeniţi în lumină.

Pe când plecarea voastră din istoria noastră?

adrian-sarbu-si-a-batut-joc-de-proprii-angajatiCe-au ajuns conducătorii noştri! Ce-a ajuns elita noastră! Încătuşaţi! Un munte de ruşine pestilenţială, nespălabilă în vecii vecilor… Nici neinvitatele tancuri bolşevice strunite de doamna aceea cominternistă, babă rea, pare-se că n-au reuşit să ne îngenuncheze şi să ne pervertească (pseudo)elita atât de mult precum supra sau post-modernismul ultimului sfert de veac.
Parcă nu ne vine să credem nici acum, văzându-i cu catuşe la mâini, că au jecmănit necontenit şi fără scrupule, timp de două decenii şi jumatate, o ţară întreagă, pe spinarea unui popor adus, nu pe culmile disperării, ci în văile plângerii.
De la politicianul (unul, zi-i, dialectician al vid-ului din borduri) pus pe „recuperat investiţii” făcute la intrarea în politică, până la vătaful privatizărilor fără noimă, sau cu noimă, dar noima altora. De la filozoful (unul, zi-i, metafizician h-umanist de tipografie luată moca, boit şi patat) care ne tot integrează în ceva abstract ce ne sărăceşte vatra şi ne dilueaza fiinţa, până la în-drumătorul care ne seacă cu preţuri kilometrice pe kilometrul de autostradă, şi aia pre-văzută a fi terminată la Paştele Cailor. De la poliţaiul care acoperă beţiile trase la volan de diriguitorii urbelor si judeţelor, până la industriaşul sau învestitorul, unul „îndumnezeit” în massmedia, care fentează legile fiscale ale ţării precum fenta Dobrin apărările beton, însuşindu-şi, prin furtişagul numit tehnic fraudă, zeci de milioane de bani tari în lume. De la judecătorul C.C.R., până la politiciana senzuală „cârpită” de la Louis Vuitton, care până mai deunăzi îl slujea cu patos si drăgălăşenie pe întâiul dregător al ţării. De la doctorul care cere bolnavului bătut de soartă peşches, are n-are, înainte de a-i da şansa de a trai, până la universitarul care vrea să se îndestuleze pe seama analfabetismului unui student, sau să profite de pe urma vreunei studente fragede si naive. Cu toţii au furat, jecmănit, delapidat, înşelat o ţară şi-un popor întreg, preţul bogăţiei lor reflectându-se cu precizie în sărăcia si suferinţa noastră, noi ceilalţi, cei fără acces la butoane fermecate…
Că ne-au târît în sărăcie, mai treacă-meargă, n-ar fi nici prima nici ultima oară, fanarioţi am mai avut. Că ne-au trimis în pribegie, destituind industria şi agricultura din ţară, om mai găsi un leac, un drum spre casă. Dar umilinţa în care ne-au vârît în timp ce ei îşi vârau banii în paradisuri fiscale, mai insulare sau mai continentale, pentru a avea neam de neamul lor de-o pită (sau de-un Ferrari), nu cred c-o vom uita vreodată. Ca elită conducătoare, învestită şi onorată de neamul de condus din care provine, ar fi trebuit să aibă grijă de acest neam ca mama de pruncii ei. Când colo, când alţii ne făcură mama curvă, când chiar sărirăm să-i spălăm obrazul, să-i provocăm la duel pentru calomnie, descoperirăm ca mama chiar e curvă… Ce umilinţă mai mare decât să descoperi că mama chiar aşa e…! Dar, tot răul spre bine: bine că ştim cu ce „mamă” avem de-a face. Mama ei de treabă…
Nici măcar fiarele ferecate de pe mâinile voastre nu ne ajută să vă iertăm. Ele doar strâng, nu pot spăla ruşinea de pe obrazurile voastre crăpate de fărădelegi coerente, bine-ticluite, şi nu de sudoarea sfântă a muncii cinstite. Ruşine – dac-o fi – cu care ne-aţi „pricopsit” şi pe noi, ca parte a aceluiaşi întreg…
La cum ne-aţi dovedit cu vârf şi îndesat că sunteţi, va trebui s-avem grijă mare si la fiarele de mâini primite, să nu le furaţi şi pe alea, să incepeti vreo afacere, două, tot pe seama noastră, „prospere”, „sustenabile” şi „responsabile social”… Care peste vremuri se vor dovedi a fi alte hoţii?!
Într-unul din jocurile copilăriei noastre strigam: ţară, ţară, vrem ostaşi! Ştiam noi ce ştiam, copii fiind, şi bine-am fost învăţaţi. De ostaşi avem nevoie nu de hoţi. De onoare, datorie, cinste, dragoste de ţară şi de neam, nu de hoţie şi furtişag… Pe când plecarea voastră din istoria noastră?

Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

Motto: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.” (N. Bălcescu)

Am oprit acum o vară la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu. Nu era nimeni acolo afară de noi. Ne-am mai plimbat prin lăcaş, de la Gorunul lui Horea până la gorunii sădiți de Casa Regală şi înapoi. Când ne-am întors la mormântul Craiului, am găsit acolo un bărbat cu soția şi cu doi prichindei. Bărbatul, cu un copilaş in brațe, s-a aplecat, a pus mâna pe țărâna mormântului murmurând: „Iancule, avem nevoie de o sută ca tine”! Desigur, se referea la salvarea țării.

Si-a luat copiii şi sotia – fără să ne bage în seamă – îndreptându-se intr-o linişte ceremonială către masină. Pesemne că erau in mare grabă. Dar, ce grabă! Cât să rosteşti suferință şi speranță într-un lăcas sacru, şoptind, auzit doar de Iancu, de câțiva martori anonimi, dar din acelaşi neam – unul chiar mărturisitor de-acum, cum se vede – şi, cu siguranță, de Dumnezeu. Durere şi nădejede, surde dar izbăvitoare.

Acum, înainte de alegeri îmi răsuna în minte cuvintele lui. Le mărturisesc. Si-i dau dreptate… Dar cu cine să votezi? De unde vreun Iancu? Niciunul dintre candidații de azi nu se ridică nici la degetul lui mic. „Răul cel mai mic” l-am mai votat, ne-ajunge, pân’aici. Strânşi bine în chingile istoriei, a unei istorii pervers-camuflate, nu ne rămâne decât să ne luăm în piept cu ea, unul câte unul, de jos în sus, cu răbdare, dragoste şi înțelepciune, punând piatră pe piatră. De sus în jos, din ierarhiile istorice nu mai vine nimic pentru noi. Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

PS: De luni ne va fi mai bine, dihonia acestor alegeri se va risipi. De-abia de-atunci vom vedea ce-avem de făcut…

Împreună, după alegeri

libertatea-de-alegereFremătăm, suntem la finalul unei campanii electorale. Dar fremătăm a pagubă, nu vom alege şi nu ne vom alege cu nimic dintr-o campanie mizeră. Mizeră, da; dar, vai, fără de miză. Nu mai exista miză pentru că alegerile „au reuşit” de dinainte de a începe…

Iluzia că noi alegem ceva este confirmată de calitatea candidaţilor propuşi. Candidaţi de o moralitate, mentalitate şi capacitate de muncă şi intelectuală îndoielnică, care nu reprezintă pe nimeni afară de ei înşişi şi de clica transpartinică aflată vremelnic în fruntea ţării, nu pentru a o creşte (dezvolta, în termeni moderni…), ci pentru a o secătui de ultimele bogăţii naturale şi omeneşti. Cu asemenea candidaţi, repet, alegerile „au reuşit” de dinainte de a începe – pentru că atunci când n-ai de unde alege nu se cheamă că alegi ceva –, şi doar în favoarea „regizorilor” alegerilor, adica a păpuşarilor sistemelor sociale, fie ele democraţii sau dictaturi, dupa cum bate vântul interesului local şi global. În zilele noastre, avansate dupa unii, ni se oferă obraznic iluzia că alegem, că participăm la istorie, la lume, pentru a nu adumbri „aura” idilicei democraţii în care ni se tot repetă că am trăi.
Pentru a ne ameţi. Pentru a nu vedea, asa orbiţi şi amorţiţi cum suntem, nedreptăţile şi jafurile cu legea-n mână la care suntem supuşi. Pentru a nu – îndrazni să ne ridicăm, ca Gheorghe si ca Ion. Nu-mi pot altfel justifica apariția unor asemenea candidați la cârmuirea țării, decât prin nevoia păpusarilor de a avea la îndemâna un presedinte santajabil, dispus să treacă peste orice bariera rațională si sufletească pentru a împlini anumite sarcini, adesea impopulare sau, mai rău, în contra supusilor pe care-i reprezintă. Si-atunci – că tot s-a postat si re-postat zilele acestea pe toate rețelele – cum să nu dai dreptate cuvintelor lui Mark Twain, „dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.”?
De douazeci si cinci de ani ni se bagă sub nas înainte de alegeri numai oameni compromisi si santajabili (ce coincidență, domnule!), semn ca filtrarea si alegerea a avut deja loc – să nu răzbată cumva la cârma țării vreo valoare, vreun om serios, vreun patriot –, noi ramânând cu alegerea în brațe. Iar, nu se poate altfel explica cum de, nici măcar din întâmplare, un om cu verticalitate-demnitate nu ajunge să candideze la cea mai înaltă îndatorire din stat.
Dacă alegerea noastră ar fi implicat un alt fel de oameni, merituosi, decenți, cinstiţi-în-primul-rând, atunci am fi putut spune că alegem dintre noi si pentru noi. Ce bătălie electorală frumoasă ar fi fost între Vasile Dâncu (da, de la PSD), Acad. Ion Aurel Pop, Acad. Alexandru Surdu, Oana Pellea, Dan Puric, ca să dau doar câteva nume care-mi vin în minte acum. Mi se va spune că acestia nu sunt oameni politici. Si ce dacă?! Să se facă! Dacă n-am reusit cu oamenii politici autentici poate vom reusi cu învăţaţii ţării. Sau n-avem nevoie de învăţaţi la cârma ţării?
Aşa se face că în urma freamătului acestor alegeri, mizere dar fără miză, ne-am trezit iar dezbinaţi, dispreţuindu-ne şi urându-ne unii pe alţii. Recrudescenţa curentelor „transilvaniste” şi „banatiste” – că nu este îndeajuns moldovenismul din Basarabia – arată limpede rătăcirea noastră ca oameni ai acestei ţări, ca neam. La final, indiferent de cine câştigă aceste alegeri, va trebui să rămânem împreună, să reîncepem a construi o ţară mândră în ciuda opreliştilor puse în calea noastră de, culmea, propria clasă politică; care nu ne merită…