Mogulii si corporatiile lor. Mici da’ productive…

Ca tot vorbim de moguli, ar fi interesanta comparatia bogatiilor acumulate de mogulii nostri cu cele ale „mogulilor” globali.

Cel mai bogat om din Germania – si al saselea din lume – este Karl Albrecht cu o avere estimata la 21,5 de miliarde de dolari (nu mai mentionez ca fratele lui are si el aproape 19 miliarde ca parte din aceeasi afacere). Provenit dintr-o familie modesta (tatal lui a fost miner), Karl a preluat micul magazin al mamei si a cladit imperiul Aldi, un lant de magazine. Afacerea a inceput in 1961, deci i-a luat neamtului aproximativ 48 de ani sa acumuleze aceasta avere. Si, sa nu uitam, averea a fost acumulata pe piete aflate in tarile dezvoltate, adica piete in care puterea de cumparare este mare. Karl Albrecht s-a retras in 2002 din toate functiile iar actualmente nici un mebru al familiei nu mai este implicata direct in afacere.

Ingvar Kamprad, proprietarul IKEA, detine o avere estimata la 22 de miliarde. S-a nascut intr-un mic sat din Suedia fara a beneficia de nici un fel de avere la nascare. In adolescenta vindea chibrituri, peste si pixuri, marfa pe care o cumpara de la Stockholm si o revindea in regiunea natala, cu profit. A inceput afacerea acum 50 de ani iar astazi IKEA este recunoscuta ca una dintre cele mai importante transnationale din lume. Kamprad este si a fost un extraordinar model pentru toti angajatii companiei datorita spiritului sau practic, hotararii si cumpatarii (este extrem de zgarcit cu el insusi).

In Franta, cel mai bogat antreprenor este nimeni altul decat Bernard Arnault, actionarul majoritar (detine 47,5%) al faimoasei corporatii Louis Vuitton – LVMH Moet Hennessy Louis Vuitton – care vinde ravnitele produse de lux cu acelasi nume. Averea lui este estimata la aproximativ 16.5 miliarde de dolari. Francezul, inginer de profesie, nu a luat-o chiar de la zero. Pana la preluarea Luis Vuitton in 1987, a activat in afaceri imobiliare impreuna cu tatal sau, atat in Franta cat si in SUA.

Steve Jobs, co-fondatorul si presedintele Apple, are “doar” 3,4 miliarde de dolari si se pozitioneaza pe locul 178 in lume. Spun „doar” pentru ca mi se pare destul de putin – ori, asteptarile mele erau mai mari – luand in considerare faptul ca americanul – nascut in San Francisco si crescut intr-o familie adoptiva – a revolutionat tehnologia in ultimii 30 de ani.

De remarcat ca toate aceste averi au fost construite in timp, si in state de drept; adica acolo unde legea e lege – relativ, dar mult mai mult decat la noi – si nu te poti trezi peste noapte cu o pleasca de la guvern (un contract, o privatizare, etc.). Mai mult, toate aceste corporatii – transnationale – isi vand produsele in intreaga lume si nu intr-o piata locala, limitata economic.

La noi… Miliardele s-au facut in mai putin de zece ani. Va dati seama ce avant economic abisal ar fi trebuit sa inregestreze micuta noastra economie ca sa genereze asemenea miliardari intr-un timp atat de scurt. N-a fost cazul, motivele subterane au fost cauza imbogatirii… Fireste, miliardarii aflati pe primele locuri in topul romanesc au toti corporatii. Dar cu mici exceptii, toate sunt sunt niste conglomerate locale, care nu vand nimic la nivel european, daramite la nivel global. Ei, am fi fost si noi mandri daca am fi avut un singur produs pur romanesc recunoascut pe piata mondiala, ceva care sa arate ca suntem creativi, ca participam serios la lumea economica…

Atunci, de unde acumularea asta de bogatie? De unde discrepanta asta vadita dintre modul in care bogatia este acumulata la nivel global – in zeci de ani si avand, in principal, prezenta globala – si cel de la noi? In principal, toate aceste corporatii sufera de acelasi pacat originar: preluarea activelor statului prin coruperea oficialilor, urmata de vanzarea – la pretul corect, pretul pietei – catre compania care ar fi avut capabilitati de la bun inceput sa administreze afacerea respectiva (doar ieri Tiriac a re-vandut participatia sa catre Mercedes…). Da, totul a fost gandit de dinainte cu minutiozitate… In alta ordine de idei, uitati-va putin la marii capitalisti romani… Vedeti o singura asemanare intre un anume mioritic si Steve Jobs??? Un om, fost gestionar parca, inchis inainte de ’89 pentru furt, se poate compara cu creatorul Apple (chiar daca Steve Jobs are o avere dubla)??? Niciodata…

Dar da, ne place sa ne laudam ca am facut afaceri cinstite, sa intram in politica si sa mistificam simpla realitate. Pe Forbes, atat de ironic pentru noi romanii, la rubrica bogatie (fortune) la mogulii romani scrie „self made”… Foarte „self made” intr-adevar… Mogulii nostri au corporatii mici dar productive…

La revedere Crin, noi vrem „scandal”!

Procentele luate de reprezentatntul PNL la primul tur de scrutin nu m-au surprins; a luat exact cat a meritat. Mi s-a confirmat si faptul generatia tanara orientata spre dreapta nu doarme si ca vrea (eterna) schimbare. Dar, pentru ca asa e structurata piramida varstelor, nu poti castiga niste alegeri bazandu-te pe un segment electoral limitat numeric: tinerii (educati). Fireste ca strategii PNL stiau asta… Doar ca planul lor a constat in atragerea de voturi exclusiv de la Basescu, si mai deloc de la Geoana; adica exclusiv de la electoratul de dreapta. Si au si reusit. Multi tineri, probabil votanti de-ai lui Basescu in absenta lui Antonescu, au optat pentru acesta din urma. Tinerii s-au regasit in aerul lui rebel, in glumitele de genul spuse „la o bere’n Grozavesti”, si in persoana lui Tudor Chirila, pe care Antonescu a incercat – si a reusit – sa o asocieze cu a sa. In fond, strategii PNL n-au reusit decat sa divida electoratul de dreapta in doua tabere: una tanara, subiectiva, amatoare de schimbare, si una matura, care recunoaste ca doar un om cu substanta poate directiona Romania pe o cale mai dreapta.

Din nefericire, tocmai impingerea lui Antonescu in fata a redus sansele PNL de a avea un reprezentant in finala… O finala Basescu – Antonescu ar fi fost intr-adevar dramatica. Ideea de baza a fost, cred, ca numai un bufon ar reusi sa-i faca fata lui Basescu, un personaj spontan, care gandeste de multe ori cu „inima” si nu cu ratiunea – de multe ori in defavoarea sa… S-a uitat (voit sau proasta strategie) ca pentru a juca finala, Antonescu trebuia sa atraga in jur de 5-10% si din bazinele electorale ale celorlati candidati – altii decat Basescu – si, mai intai, sa-l invinga pe M. Geoana. Nu s-a intamplat asa. Electoratul oarecum mai instabil al stangii s-a prezentat la vot scolareste – ca si nucleul dur -, si a votat cu cine i s-a poruncit, mai ales pentru ca n-a vazut absolut deloc in Antonescu o alternativa. Inclin sa cred ca daca liberalii ar fi propus un alt candidat, care sa aiba si doza de rebeliune a lui Antonescu dar si mai multa substanta, altele ar fi fost rezultatele acestui prim tur de scrutin.

Acum, indreptandu-ne spre finala, observam ca inca din prima zi de dupa alegeri, liberalii sugereaza ca vor da voturile stangii. Cam repede parca… Sub camuflajul „prim-ministru Johannis” liberalii se imbulzesc sa sprijine stanga – inca atat de bolnava – si reprezentantul ei, Geoana. Cam trist…

Mai intai, sprijinul acesta arata profunda contradictie ideologica din sanul PNL. Cum adica, dreapta sprijina stanga, cand are, poate, o optiune mai la dreapta – popularii PD-L? Decizia liberalilor anuleaza de la bun inceput ratiunea lor de a fi. Doar o judecata machiavelica poate sta la baza unei asemenea decizii, iar eu nu cred in machiavelism… Mai mult, se configureaza limpede doua tabere antagonice. Tabara PNL-PSD pe care o numesc conservatoare (mai ales de averi) si tabara Basescu – repet, Basescu si nu PD-L -, care se bazeaza mai mult pe persoana Basescu decat pe partid. Aceasta prima tabara este tabara care vrea liniste. Cea care vrea uitarea trecutului, si, inarmata cu miliardele trecutului, cladirea unei Romanii, prezenta si viitoare, pe un trecut mistificat. Aceasta e tabara care nu vrea ca noi sa stim de ce s-a murit dupa inlaturarea lui Ceausescu, de ce au avut loc mineriadele, sau care e natura coruptiei din marile – si micile – contracte de privatizare. Care vrea un Parlament supra-dimensionat… Aceasta e tabara care, in anii ’90, ne numea golani, iar acum se chinuie sa ne puna eticheta de scandalagii

De cealalta parte, tabara Basescu, este una care vrea – nu in totalitate, pentru ca sunt atatia oameni cu musca pe caciula in PD-L – sa mai scormonim prin trecut, asa cum e si firesc. In fapt, nu tabara PD-L vrea: doar Basescu, de multe ori singur, prin chemarile sale „istorice”, ne mai dezvaluie una sau alta. Dar, mai bine firimituri decat nimic…

Referitor la sustinerea lui Geoana de catre Antonescu… Nu cred ca electoratul tanar va opta pentru Geoana, chiar la indemnul formal al liberalilor. Electoratul acesta este independent si judeca conform crezului sau intern. In ciuda camuflajului “prim-ministru Johannis”, tinerimea romana va recunoaste ca in spate se ascund acele forte care ne-au mintit mereu si au denaturat istoria ultimilor douazeci de ani. Tinerimea liberala intelege foarte bine ca cei care au „conservat” Romania o data, vor repeta actiunea. Asa ca, la revedere Crin, noi vrem “scandal”!

 

Maestrii de dans ai Europei

La nivelul ideilor totul ar trebui sa fie posibil. De aceea imi si place, de multe ori, sa debitez si sa ascult idei care ori par ridicole – unele chiar sunt – ori imposibile : pentru a nu limita de la bun inceput orizontul de discutie… Si pentru ca mai cred ca tot ce pare ridicol astazi poate deveni valid si real peste vremuri.

Referitor la politica, ca multi altii, nu mai stiu de care parte a ideologiilor sa ma alatur. Separatia stanga-dreapta mi se pare depasita, desi aceasta este inca un mecanism rezonabil – reductionist – si usor de utilizat, pentru incadrarea diferitelor ideologii. Nici „moartea ideologiilor” propovaduita de post-modernisti nu mi se pare viabila. Antagonismul „crezul meu contra crezului tau” va fi mereu prezent in toate campurile sociale. In fine, cred ca m-am deplasat mai spre centru pentru ca acum cativa ani ma pozitionam mai la dreapta.

Cred ca dupa anii ’90 cu totii am fost expusi, pe buna dreptate, unei campanii anti-stangiste agresive. Tot ceea ce tinea de Marx era defaimat si blamat in mod exagerat. Dupa ce am rumegat mai bine toti acesti ani, am realizat ca Marx nu poate fi, in nici un fel, responsabilizat pentru ororile comuniste. Nu este vina lui Marx ca niste politicieni au ideologizat si absurdizat intregile-i scrieri. Marx nu a spus si nu a sugerat niciodata rusilor sa treaca la comunism, sau sa formeze gulaguri prin Siberia, unde sa-i mazileasca crud pe opozanti. Marx a fost de fapt un mare ganditor – sociolog, filosof, economist – care a aratat ca societatea poate arata si altfel, care a deschis orizonturi. Nu a spus si cum sa facem exact, de aceea dezvoltarea ulterioara a comunismului – bolsevic mai ales – nu i se poate imputa. Socialismul nu e neaparat rau in sine. Daca ne uitam doar la Franta – o tara bastion al socialismului – performantele ei pot fi apreciate ca foarte bune. Franta are una din cele mai inalte sperante de viata din lume – a doua parca dupa Japonia – si un inalt nivel de cultura si civilizatie. Sta binisor si la capitolul economic ca dovada ca saptamana trecuta, alaturi de multe alte tari ale Uniunii Europene – continentale mai ales pentru ca UK inca sufera – a iesit din recesiune…

Revenind la socialism, nu cred ca acesta are ceva intrinsec rau in el. Dimpotriva, inca de la originile lui, ideile pe care le promova pareau foarte inalte. Socialistii, chiar daca utopici (la vremea aceea), raspandeau idei si sisteme sociale de-a dreptul nobile. Saint-Simon, de exemplu, a scornit chiar un exemplu memorabil. Referindu-se la oamenii care detineau puterea in secolul al XVIII-lea – preotimea, proprietarii de industrii si pamanturi, guvernul si servantii publici – el spunea ca daca acestia ar muri cu totii in acelasi timp, lucrul acesta nu ar afecta Franta aproape deloc… In schimb, daca oamenii de stiinta, artistii, si producatorii ar disparea peste noapte, efectul ar fi dezastruos… Interesant, nu? Acum, tragand o paralela – inegala – cu situatia de astazi de la noi, nu-i asa ca multi dintre oamenii asa-zis puternici sunt cam inutili – mai exact o frana – societatii? La ce ne folosesc acei cativa putredo-bogati care se cred Dumnezei? Ei, daca un Becali sa zicem, ar fi de nivelul lui W. Buffet altfel ar sta lucrurile; dar „piperanul” nu aduce defel cu magnatul american…Si uite asa am incalecat pe-o sa… Cred ca blamul aruncat gratuit asupra stangii trebuie oprit cumva; si orientarile stangiste si cele de dreapta au si defecte si calitati. Totul e sa gasesti echilibrul…

Apropo de Marx… Se stie ca nu-i placeau aristocratii, iar la vremea aceea avea si motive : decadeau de-a dreptul. Dar stiti ce viitor le-a prezis? Ca vor deveni „maestrii de dans ai Europei”…:) Adica, vor pierde puterea, pastrandu-si insa calitatile artistice si de salon… Ma intreb ce-o deveni aristocratia noastra, asta creata in ultimii douazeci de ani, peste timp?

La rame, la galera

Nu agreez tare mult utilizarea zicalelor, proverbelor, aforismelor sau citarilor pentru simplul fapt ca pentru orice subiect gasesti opinii pro, contra, sau neutre, exprimate atat de somitati cat si de producatorii populari. Nu stii pe cine si ce sa crezi, nu stii care intelepciune e adevarata. Totusi, ele sunt utile mai ales atunci cand cauti anumite repere care momentan iti scapa…

G. Chesterton, un scriitor englez interesant caruia ii pleceau paradoxurile, spunea ca “Democracy means government by the uneducated, while aristocracy means government by the badly educated.”

Chiar, oare ce fel de sistem om crea duminica dupa vot?

Sa zicem ca prin alegerea presedintelui determinam si alegerea executivului – guvernul – pentru simplul fapt ca presedintele numeste premierul. Daca m-as lua exclusiv dupa spusele lui Chesterton, atunci duminica, persoanele needucate ar vota pentru democratie, iar cele educate – prost – ar alege aristocratia… Nu stiu daca aceste doua variante sunt posibile la noi. Persoanele „needucate” – conform sondajelor de opinie – voteaza PSD; care numai un partid democratic nu e: sub o denumire si o ideologie stangista (masca, simularea, pretextul) acest partid adaposteste cele mai „putredo-bogate” exemplare politice, adica tocmai pe – nou-nascutii – aristocrati, opusii castei ploretaroide… E clar ca persoanele – prost – educate vor vota conform interesului, adica un „aparator” al aristocratiei din care fac parte, nici intr-un caz al democratiei… Ambele variante imi displac la culme. In plus, Chesterton nu aduce vorba despre persoanele bine educate si despre ce sistem ar promova ele… Deh, meteahna zicatorilor, spun mult si putin in acelasi timp…

Cu cateva zile inainte de alegerile prezidentiale de duminica mie personal imi scapa cam totul. Intr-o republica in care presedintele are si n-are putere nu mi se pare ca aceste alegeri – si, mai ales, rezultatul lor – pot influenta semnificativ soarta tarii, si, de aceea, si miza lor – pentru mine cel putin – e destul neinsemnata. Ei, daca as sti ca noul presedinte sprijinit de un executiv –si, mai ales, justitie – puternic ar putea imbunatati starea natiunii parca altfel le-as vedea… O sa merg totusi la vot. Si stiti de ce? Pentru ca, prin Chesterton, am dat de un reper, si de o provocare: ce fel de guvernare ar rezulta din votul bine-educatilor (intelectualilor?)? Meritocratie cumva? Da, merg la vot pentru ca imi place sa cred ca fac parte din categoria celor bine educati

Dar stiti cum ma simt? Ca un vaslas care trage la rame, intr-o galera, si care are impresia ca daca alege capitanul, influenteaza si directia in care nava se deplaseaza. Si nu o face, doar trage la rame, la galera

Obamizarea Rusiei sau simpla retorica?

Declaratiile rasunatoare ale lui Medveded de ieri nu puteau sa treaca neobservate, mai ales pentru ca presedintele Rusiei indeamna la ruperea cu trecutul sovietic si modernizarea tarii.

Retorica de ieri a lui Medvedev arata ca actualul tar si-a consolidat pozitia politica si ca e gata sa se rupa de vasalitatea fata de Putin, daca aceasta exista… Imi vine greu totusi sa cred ca exista o ruptura intre el si Putin; cred mai degraba ca quasirevolutia lansata de Medvedev este in ton cu pozitia lui Putin, pentru ca ambii actori provin din aceeasi structura. Mai cred ca pozitia lui Medvedev este expresia unei schimbari mai profunde, ce a avut loc deja in sub-straturile politice din Rusia…

La nivel macroeconomic, Medvedev intrevede necesitatea schimbarii radicale a economiei rusesti, prin transformarea economiei curente, bazata pe exportul de resurse, intr-una bazata pe tehnologie si cunoastere. Se poate spune ca Rusia, ca si alte tari de altfel, sufera de asa-numita „boala olandeza” – Dutch disease – care prespune ca o economie care exploateaza (si exporta) intensiv materie prima risca un proces de dezindustrializare a economiei. Intr-o astfel de economie, sectorul productiv devine necompetitiv iar activitatile guvernamentale, in loc sa serveasca interesul public, devin partizane ale anumitor interese de afaceri (legate fireste de exportul de materie prima). La nivel microeconomic, Medvedev avertizeaza ca gigantii economici – creati chiar de Putin – trebuie sa fie adaptati cerintelor moderne de responsibiltate si transparenta; si, mai interesant : el spune ca acele corporatii de stat care sunt ineficiente (banuiesc ca se refera aici si la Gazprom sau Lukoil) vor trebui sa fie trecute prin procesul falimentului. In problema asta Medvedev pare mult mai hotarat decat Obama, care n-a indraznit sa falimenteze cativa giganti financiari sau chiar productivi (mari banci, GM, Chrysler), care poate chiar meritau acest tratament…

Presedintele Rusiei recunoaste ca actuala societate rusa este una arhaica, in care deciziile se iau doar de catre lideri, restul cetatenilor neavand prea multe – sau deloc – de spus in vreo chestiune sau alta. Recunoaste si ca viitoarea societate a Rusiei trebuie sa fie una inteligenta, libera, si responsabila, in care guvernul trebuie sa fie din ce in ce mai transparent, iar actele de coruptie pedepsite. Vom vedea daca aceasta viziune poate fi si aplicata avand in vedere uriasele forte ale reactiunii ruse (cei carora le merge bine in actuala forma Rusiei)…

In fond, Rusia are suficient capital uman care poate reprezenta cheia succesului acestui demers. Ma refer aici la „lucratorii cunoasterii” (oameni de stiinta, ingineri, IT) de care mama Rusia n-a dus lipsa niciodata. Intrucatva, Rusia are si putere financiara : o economie cu un produs intern brut de peste doua trilioane poate oricand aloca cateva miliarde cercetarii si dezvoltarii noilor tehnologii. Dupa cum se vede, exista si vointa politica la varf! Prin urmare, nu vad de ce Rusia n-ar putea atinge un grad de dezvoltare comparabil cu nivelul mediu al tarilor vestice.

Ramane insa de vazut daca viziunea si promisiunile lui Medvedev vor putea fi materializate. Si Obama a promis multe acum un an dar, pana acum, rezultatele n-au prea aparut. America este o democratie complicata; chiar si cu un Congres prietenos (pana la anul doar) Obama nu a reusit inca sa reformeze mare lucru… In Rusia cred ca vointa politica poate fi mai usor pusa in practica tocmai datorita lipsei “barierelor democratice”… Ceea ce mi se pare insa extrem de incurajator este ca ambele tari au acum in frunte reformatori autentici (cu mici rezerve fata de Medvedev). Repetand, ramane de vazut daca aceasta “obamizare” a mamei Rusii (la nivelul intentiilor cel putin) se va materializa sau va ramane doar la stadiul de pura retorica…

La Carturesti gasesti cesti orientale. Mai ales…

La mine la serviciu, de cate ori pleaca cineva intr-o calatorie mai lunga, s-a inradacinit obiceiul de a aduce un mic cadou colegilor, ceva care sa aminteasca de tara sau zona vizitata. La randu-mi, am primit o farfurioara de lemn din Zanzibar, sau o mica pictura, reprezentand cativa zei indieni, din zona portughezita a Indiei numita Goa. Eu, vizitand Romania ca de obicei, trebuia sa aduc inapoi ceva despre Romania. Si tot ca de obicei, am lasat activitatea asta pe ultima zi…

Fiind prin Bucuresti, am oprit la libraria Carturesti de la Romana, gandind ca aici as putea gasi ceva obiecte, afara de carti, care sa reprezinte Romania. Bineinteles ca am gasit vederi, calendare, si brosurele, dar io cautam altceva: mici obiecte care sa reprezinte traditia locului. M-ar fi interesat ceva ceramica – gen de Marginea sau de Horezu – miniaturi ale ganditorului de la Hamangia, un calusar, un Decebal, sau altceva care sa mimeze traditiile noastre populare. Fireste, n-am vazut asemenea obiecte dar am gandit ca eu nu cautasem unde ar fi trebuit. M-am hotarat sa intreb o angajata, neavand nici un dubiu ca astfel de amulete n-ar fi prezente in oferta Carturestilor… Raspunsul referitor la existenta unor astfel de obiecte pur romanesti a fost insa negativ: „nu, nu avem asa ceva. Daca doriti puteti cumpara obiecte similare, dar de provenienta orientala” mi-a raspuns domnisoara care se uita la mine ca si cum as fi picat din luna, cu usoare compatimiri in priviri… Se vedea de la o posta ca nu eram in ton cu gusturile pietei; parca imi si sugera ca nu prea am gusturi rafinate… Amabila totusi, mi-a prezentat cativa soldati chinezi, o puzderie de ceainicuri si cesti chinezesti sau japoneze, sau lumanarele tot de sorginte orientala. Hmm, mi-am zis, n-as avea cum sa apar cu asemenea „chinezarii” in Toronto. Aici e plina piata de asemenea orientalisme; personal nici nu ma uit la ele. In plus, ce-ar fi spus colegii mei, multi dintre ei chiar proveniti din China, India, sau Tailanda, adica cunoscatori in ale obiectelor orientale, daca le-as fi adus din Romania ceva din Asia?

Presat de timp, am ales pana la urma cateva carticele despre Maramures – in engleza evident – si cateva seturi de vederi cu Sighisoara si Sibiu. Am ramas insa cu un gus amar… Cum se face ca, in plin centru al Bucurestiului, sa gasesc mai mult obiecte orientale decat romanesti? Ma gandesc ca nu numai eu, ci si alti turisti in trecere prin Bucuresti ar dori sa cumpere ceva specific locului, si nu cani orientale; pe alea le-or lua cand ajung in Asia… Apropos, pe cand un ceai de tei – cules din teii lui Eminescu – servit in cesti „a la Horezu” – de exemplu –  la Carturesti?

PS : In aeroport, dupa check-in, am gasit darurile ce-mi trebuiau… Dar, cumparasem deja cadourile…

Dupa douazeci de ani

Da, dupa douazeci de ani, dar incepand de astazi…

Poate mi se pare, insa cred ca in Romania schimbarea in bine incepe sa se produca. Urmaresc media si constat ca, inafara de ziarele si televiziunile partizane, dirijate de moguli si infaptuite de slugile lor, restul mediei este dominat de forte progresiste. Uitandu-ma doar pe Vox Publica, nu pot sa nu remarc calitatea multor jurnalisti si scrierilor lor. Majoritatea jurnalistilor (indifferent de preferintele lor politice curente), promoveaza o Romanie a statului de drept, a legitimitatii, a jocului curat, o Romanie luminoasa. In plus, sunt atatia oameni curati, de la specialist la muncitor, capabili sa schimbe fata tarii, incat inca ma intreb de ce lucrul acesta nu s-a intamplat deja…

Analizele lor taxeaza dur orice abatere de la mersul unei democratii aflata inca in stare incipienta, si asta este un lucru extrem de util. Romania tulbure, nascuta de mintile la fel de tulburi ale politicienilor care au guvernat tara pana acum, trebuie sa-si incheie ciclul istoric. Aceasta noua generatie de jurnalisti (si nu numai) creeaza un nou tip de roman. Adica, unul mai militant si mai curajos in a-si apara drepturile fundamentale. Acest nou tip de roman vrea ca jocurile sa fie curate.

Romania umbrelor inca se manifesta cu tarie. Nu trebuie decat sa te uiti la stiri si-ti dai seama imediat de aceasta Romanie “lucrata” din spatele scenei. Un candidat la presedintie pleaca la rusi intr-o vizita obscura… Ieri, am vazut ca SRS si Bogdan Chirieac incercau “subtil” sa-l influenteze (citeste prin santaj) pe seful ANI in luarea anumitor decizii. Astazi primarul Constantei este prins cu un un tun, unul dintre multele pe care le-a dat. Culmea dispretului, din banii constantenilor, acelasi primar, platea televiziunea din Neptun cu 1000 de Euro minutul, adica dublu fata de cat este oferit Realitatii, o televiziune oricum nationala si ca atare cu o audienta mult mai mare… Maine, cine stie, vom auzi de altceva cu siguranta.

Daca cineva ar face o analiza serioasa, cantitativa, despre actiunile deviante (de la democratie) ale politicienilor damboviteni cred ca ne-am cruci cu totii la aflarea rezultatelor… In principiu, totul se invarte in jurul scurgerii bugetelor publice catre firmele complice. Iar plaga asta este daunatoare atat cetateanului, care primeste o valoare scazuta in schimbul taxelor pe care le plateste, cat si mediului de afaceri, asa-zis liber-concurential…

Acum, dupa douazeci de ani, ne dam seama ca conditiile “termenului Brucan” n-au fost realizate: Romania nu functioneaza la capacitatile ei, iar democratia scartaie; este inca intimidata si franata de anumite cercuri, oficiale sau mai putin. Teama mea era ca nici dupa douazeci de ani, incepand de astazi, nu vom ajunge la un nivel de dezvoltare politic, social, economic, si tehnologic comparabil cu cel al tarilor din grupul European. Totusi, cu noua generatie (alta noua generatie?), reprezentata, sumar desigur, de jurnalistii de care vorbeam, sunt parca mai optimist…

Nemuritorii si nemuritoarele (noastre)

Toata lumea stie ca, la inceputuri, specia umana isi “castiga” existenta practicand vanatoarea, pescuitul si culesul. Mai apoi, adica acum vreo patru mii de ani, a inceput sa se aplece si asupra altor necesitati decat cele strict naturale. Ghilgamesh – ca sa dau un exemplu dintre cele mai vechi, cum e legenda care ii poarta numele –, fiind indurerat profund de moartea prietenului sau Enkidu, n-a ezitat sa caute chiar nemurirea. Din legenda nu rezulta limpede daca Ghilgames a si gasit-o; important este ca a cautat-o. De-a lungul vremii, nemurirea a fost ravnita cu ardoare de mai toate generatiile si civilizatiile – in general de patricieni prin intermediul misticilor, vrajitorilor, etc. – cu toate ca, afara de zei, nici un muritor n-a reusit s-o culeaga.

In vremea noastra, acesti cautatori n-au incetat sa existe. Oana Zavoranu, de exemplu, vrea, nici mai mult nici mai putin, sa se cloneze; si nu singura, ci cu animalul ei de companie. Ca si Ghilgamesh afectat de moartea prietenului sau Enkidu, Oana noastra a suferit in urma mortii tatalui ei – lucru regretabil si firesc. Si tot ca si Ghilgames, a pornit-o ieri intr-un fel de cautare de nemurire. Dar nu intr-o cautare spirituala ci, prin actul clonarii, intr-una adevarata, carnala. Ma intreb ce-o face cu clona? Pe de o parte, ar putea sa o creasca in asa fel incat aceasta sa fie copia sa fidela, nu numai fizic ci si din punct de vedere al personalitatii, constiintei, spiritului ei in general. Lasand la o parte faptul ca acest lucru este, cred, imposibil – sau aproape, cum sa creezi aceeasi constiinta, si cum sa traiesti in acel “altceva”? – Oana (nemuritoarea) trebuie sa inteleaga ca cea de-a doua Oana va fi in intregime “altcineva”, deci desideratul nemuriri ei personale este sortit pieirii. Ori, poate o vrea s-o creasca pentru organe, lucru aparent grotesc.

Totusi, nemurirea nu pare a fi foarte departe. In opinia lui Ray Kurzweil (din cartea “Fantatstic Voyage: Live Long Enough to Live Forever”) imortalitatea poate fi atinsa in urmatorii douazeci de ani. Dl. Kurzweil, in varsta de 56 de ani – si un respectabil inventator American – chiar se pregateste de acest moment: ingurgiteaza aproximativ 250 de suplimente si zece cani de ceai verde pe zi, iar in timplul sedintelor de fitness, isi masoara nu mai putin de 50 de parametri… Un alt expert, Saffo, – futurolog si profesor la Stanford – sustine si el acest punct de vedere. Avansul tehnologic, genetic, cresterea “organelor de inlocuire” ar fi factori care ar trebui sa ne faca sa credem ca nemurirea este aproape. Doar tot el vine cu distinctia decisiva: numai cei super bogati isi vor putea permite un asemenea lux… Iar acestia vor evolua cu timpul in cu totul alta specie, un fel de roboti cu fata umana si organe mixte…

 

Zvonuri pe piata istorica. Si tu, America?

La un moment dat credeam aproape orbeste in progres si in invincibilitatea si perpetuitatea lui. Caderea diverselor imperii (roman, mongol, etc.) parea un simplu fapt istoric, irepetabil. Mi se parea ca decaderea unei societati nu mai este deloc posibila pentru ca actuala natura – si constiinta – umana a atins un grad atat de inalt de dezvoltare incat orice esec social major va fi evitat. La fel, credeam in „sfarsitul istoriei”, in faptul ca, in cele din urma, toate natiunile vor trece la democratie. Am deschis ochii numai atunci cand, in 2000, un candidat, considerat extremist, a ajuns sa joace finala ce decidea viitorul presedinte al Romaniei… Mi-am dat seama ca da, inclusiv istoria noastra curenta, poate avea suisuri si coborasuri extrem de abrupte.

La inceputul anului semnalam faptul ca CNN a difuzat o emisiune – ciudat, chiar pe 1 ianuarie – despre teoria lui I. Panarin (un academician rus, expert in probleme politice) care prezicea, nici mai mult nici mai putin, destramarea SUA, si nu mai tarziu de 2010… N-am inteles nici pana astazi de ce CNN a difuzat un astfel de reportaj exact de Anul Nou; e ca si cum TVR ar fi vorbit despre ruperea Romaniei in bucati, lucru nu tocmai placut mintii si sufletului oricarui roman… In fine, americanii au facut-o…

De atunci n-am mai dat nici o importanta acestui subiect. Previziunile rusului semanau leit cu cele ale unui „vestit” seismolog roman, care, intr-o vreme, ne tot impuia capul cu iminenta unui cutremur devastator… Cu venirea lui Obama la putere, dimpotriva, sperantele si optimismul cu privire la renasterea SUA au crescut simtitor. Totusi, un articol publicat astazi de P. Krugman (ei, da, si el laureat Nobel in economie) m-a pus serios pe ganduri, mai ales ca Krugman se refera mai mult la situatia politica si nu la cea economica…

Joia trecuta, in cadrul unui protest organizat chiar de republicani impotriva noii legi a sanatatii promovate de presedinte (si democrati), au aparut mai multe panori cu simbolui ale extremei drepte (mormane de cadavre de la Dachau insotite de sloganul „National Socialist Healthcare”). Aparitia unori factiuni ale extremei drepte in mijlocul unui partid republican, cu o prestatie mai mult decat rezonabila de-a lungul anilor – chiar daca de centru-dreapta – nu poate decat sa dea nastere la ingrijorari serioase :

„The point is that the takeover of the Republican Party by the irrational right is no laughing matter. Something unprecedented is happening here — and it’s very bad for America.” P. Krugman

Evident, opinia lui Krugman nu are o legatura serioasa cu previziunile sumbre ale lui Panarin. Totusi, nu pot sa nu remarc faptul ca un renumit economist aduce in discutie o problema politica – care la randul ei va influenta si evolutia economica – extrem de grava… Mai mult, pietele economice si de capital se bazeaza foarte mult pe „feeling”, oarecum indiferent de performantele reale ale companiilor si ale burselor. Zvonistica, starea generala de „spirit”, si parerea liderilor de opinie influenteaza enorm deciziile economice. Ma intreb daca nu cumva acest lucru este valid si pe piata politica si istorica. Oare nu exista deja un „trend” extremist chiar in SUA? Faptul ca tocmai Krugman scrie despre aparitia extremistilor pe scena politica americana nu reprezinta o prima crapatura a cutremului ce va urma?

Yet, We Don’t Find a Cure for Cancer. Veblen’s Irreconcilable Instincts

While progress has been made in the past two decades in developing better treatments for the cancer disease in all its segments, the disease is still torturing and killing millions of people worldwide. This gloomy situation raises questions as to why businesses, governments, and social institutions have been failing in providing a real cure to these very unfortunate patients. Among lots of potential answers, Thorstein Veblen’s theoretical framework seems to provide, even partially, a remarkable, original and, to some extent, viable explanation to this breakdown.

Inspired by Darwin’s evolution theory, Veblen held that human history is actually the evolution of its social institutions; the material life is a “scheme of institutions” (Veblen, 1909). This evolutionary paradigm, as opposed to neoclassical views that emphasize the long-run equilibrium, and deny an evolutionary change in institutions (Sherman, 2004),  reveals  the dynamic of any society, continuously changing, with its ups and downs over time. Within this context the American scientist distinguishes between two important social entities existing in capitalism: businesses (economic institutions) and industry (or technology – this term is used in the broadest sense to include not only knowledge and organization but also the level and quality of labour, capital, and natural resources available to this society). These two entities are antagonistic per se being characterized by dissimilar instincts. Thus, businesses are dominated by “predatory instincts”, whereas industry by the “instinct of workmanship”. Veblen associates the predatory instinct with conflict, subjugation, and exploitation of all sorts. However, these negatives are not overtly exposed by business; they are hidden and disguised under certain behaviors that Veblen calls “sportsmanship” or “ceremonialism”. In the same vein, but opposed to the predatory instinct, the workmanship instinct covers the human needs for affection, cooperation and, more importantly, it spurs creativity. Veblen erodes fiercely the self-legitimization of businesses by attacking its natural-right properties and affirming that production is always a social and cultural endeavor of many “common people” sharing knowledge through cooperation. Another important fact in Veblen’s theory, highlighted by Sherman (2004), is that while sometimes businesses promote technology, there are times when they constitute an obstacle to human progress. All the above assertions have nothing to do with ideology. The dichotomy here is between progress and regress and does not refer to any left or right approach.

As a coincidence or not, businesses, governments and other social institutions alike have failed to provide a cure for cancer or, respectively, the best cadre to speed up the process of developing the cure of this insidious malady for many decades or, for millennia, considering the overall human history as the point of reference. The main question refers to whether or not these institutions actually hampered the development of a cancer cure.

Leaving apart the intricacies of the oncology research, due to the disease’s huge complexity per se, the fact that no real cure was found over the past century challenges profoundly the practices of all stakeholders involved in this activity. In addition, institutions’ managers, leaders, and researchers alike seem to suffer from a sort of a lingering blind spot. Indeed, with the advent of super information technologies still a cancer cure is a dream. Over the course of the human history many diseases proved to be catastrophic. Smallpox killed nearly 400 million people worldwide during the 20th century. Unfortunate infected people died horribly in hordes; about 20% to 60% of the population infected with smallpox virus died not to say that about 30% of the survivors got serious sequels like blindness. Still, an effective cure was spotted by Edward Jenner (1749-1893) by simply observing that a small quantity of the virus inoculated in a subject prevents the disease to expose its odds. Moreover, scientific sources indicate that in India, as early as 1000 BC, a rudimentary vaccine was developed. The rate of mortality due to this vaccine was as low as 0.5-2%. This is not to say that nowadays scientists should follow quacks’ “technology”, but at least try to minimize the effect of the lasting blind spot by looking over the corner.

Recalling Veblen’s theory of instincts, the assorted research institutions and researchers personally seem to compete endlessly for grants awarded by various governments. Therefore, this “predatory instincts” indulge and perpetuate rather a conflicting than a cooperating environment. The “instinct of workmanship” that spurs innovation and creativity is thus diminished and confused by this inconsistent atmosphere. Governments of all sorts appear to reveal only the fact that they do its job by awarding, if not sufficient, at least significant funds to the corresponding research entities. What happens thereafter is the sole responsibility of the researchers since no measurable objective was set and followed up. This behavior is worrying and ineffective. Does not this behaviour resemble Veblen’s ceremonialism? At least in part, yes.

Nume noi?

Faptul ca guvernul Croitoru n-a fost votat de parlament m-a lasat complet rece… Era atat de evident incat absolut nimeni nu a insistat pe acest subiect; nici ziaristii, nici bloggerii, nici chiar actorii politici direct implicati… Personal, am citit stirile de ieri ca si cum le-as fi fost deja citit cu doua saptamani inainte…

Pentru L. Croitoru intreaga tarasenie n-a fost tocmai rea. Desi este un economist apreciat nu a avut nici o vizibilitate politica pana acum. Propunerea de a fi prim-ministru e una magulitoare oricum ai privi-o. Chiar daca n-a ajuns sa practice meseria asta rara. L. Croitoru a castigat o oarecare pozitie – inca mediocra – in campul politic si, multa mai important, vizibilitate. Acum depinde de ce va vrea sa faca in continuare. Daca va capitaliza sau nu conjunctura asta ramane de vazut, depinde atat de el cat si de „salonul” in care se invarte. Intr-un final, actiunea sacrificiala in care a fost impins n-a fost tocmai inutila.

Astazi, presedintele l-a propus ca premier pe Liviu Negoita, primarul sectorului 3 al capitalei. Fireste ca am fost cu totii surprinsi – nu si cei din culise 🙂 –, mai ales pentru ca Negoita nu are o statura politica la nivel national. De la sahul dat de PSD-PNL-UDMR prin propunerea lui Johannis – perceput ca un bun gospodar, desi nu atat de corect precum s-ar spune – presedintele si PDL-ul nu-si pot reveni cu usurinta. Basescu s-a fript o data cu Tariceanu si acum sufla si-n’ghetata. Are nevoie de un om loial, sau de unul obiectiv si profesionist prin nascare.

Cum pe al doilea tip de candidat nu-l prea poate gasi – vechea tara romaneasca, profesionistii sau nu se baga in politica sau nu sunt numiti pur si simplu – presedintele a preferat un om loial – chiar daca Negoita este in conflict cu multi oameni cu cadere din PDL – si, intr-o oarecare masura, un opozant al aliantei inamice. Acum, judecand la rece, Basescu n-a facut altceva decat sa copieze oarecum strategia aliantei. De ce spun asta? Pentru ca, in forma, Negoita este tot primar ca si Johannis. Si tot cu bune (?) rezultate, si tot ales cu o majoritate covarsitoare. Evident, din punct de vedere al vizibilitatii, una e sa fii primarul Sibiului (adica al unui oras important din Ardeal) si alta e sa fii primarul unui sector bucurestean, adumbrit aproape complet de primarul general. Totusi, doar uitandu-ma la niscaiva date demografice, populatia sectorului trei este de aproape doua ori mai mare decat cea a Sibiului. Daca si puterea economica pastreaza acelasi raport s-ar putea spune ca Negoita administreaza o imparatie mai importanta decat Johannis… Totusi, argumentele astea „reci” – deloc exhaustive – nu pot si nici nu vor convinge actualul parlament sa voteze propusul presedintelui. Ruptura parlament-presedinte e mult mai profunda, si ireversibila…

Ce cred eu ca e mai important este totusi altceva. Mai intai, observ ca desi se propovaduieste schimbarea politica, orice nume nou adus in prim-planul politicii, este privit cu rezerva de toti partipantii spectrului politic, de la politicienii de meserie pana la vulg si, din nefericire, chiar de catre „avangarda”. Cineva scria pe Vox Publica ca s-a pufnit in ras atunci cand presedintele l-a numit oficial pe Negoita… De ce? Nu prea inteleg. Adica orice nume nou – ma refer la nume noi propuse la varful politicii – trebuie privit cu rezerva si luat in zeflemea??? Pai, tocmai de aceste nume noi are tara nevoie, aici e cheia revirimentului national. Eu cred – putin naiv – ca si unii dintre cunoscutii mei ar putea face o buna treaba intr-un guvern, sau chiar ca premieri… Pe de alta parte as fi preferat o propunere mult mai indrazneata – chiar daca mai riscanta – a presedintelui. As fi preferat sa iasa in fata cu un Plesu, Manolescu sau chiar cu unii din generatia mai noua (vad multi capabili chiar pe Vox Publica). Repet, avem nevoie mai intai de un premier moral, etic, si corect – in esenta lui daca se poate – cu niscaiva sfatuitori buni, care sa formeze un cabinet cu oameni asijderea si, evident, buni profesionisti. Profesionisti avem, slava Domnului, doar ca sunt complet ignorati. Pana cand “numele noi” nu vor fi promovate la varf, schimbarea – in bine – nu va fi posibila. Cand aceste nume vor fi promovate? Nimeni nu stie… Speram doar ca soon – era sa spun curand… 🙂

General Motors si turbo-capitalismul american

Ieri GM a surprins intreaga industrie a constructiilor de masini prin decizia de a nu mai vinde divizia sa europeana – Opel/Vauxhall – consortiului canadiano-rus : Magna-Sherbank.

Dupa multe promisiuni de vanzare, pre-contracte semnate, intelegeri financiare cu, mai ales, guvernul Germaniei pentru sume importante (miliarde), GM anunta pur si simplu ca nu mai vinde Opel, pentru ca situatia sa financiara s-a imbunatatit in ultimele trei luni…

Magna-Sherbank cauta acum solutii juridice (investigand daca americanii au actionat cu „bad-faith”) pentru a iesi din impas, cu putine sanse de reusita insa. Daca GM nu vrea sa vanda, nici o lege din lume nu-i va putea obliga sa o faca. V. Putin a catalogat decizia ca dispretuitoare, si intr-un fel are dreptate. A. Merkel vrea acel miliard si jumatate, acordat ca imprumut GM-ului (ca bridge-loan), inapoi imediat.

Decizia i-a umplut pe englezi de bucurie; seful sindicatului Vauxhall nu s-a sfiit sa declare ca aceasta a fost o „decizie fantastica„… In Germania in schimb, decizia a fost primita cu furie. Juergen Ruettgers, premierul landului Rinul de Nord-Westfalia, a declarat nici mai mult nici mai putin ca decizia GM este expresia urateniei turbo-capitalismului american :

„General Motors’ behaviour shows the ugly face of turbo-capitalism.”

Expresia de turbo-capitalism nu-mi displace… Dar ea ma duce cu gandul la rapiditatea si intensitatea a mediului de afaceri – american – si nu neaparat la fata urata a capitalistilor americani care au fost si vor fi multa vreme de acum inainte pragmatici. In fond, daca GM tot da semne de revigorare, de ce ar mai ceda o afacere cu o cota de piata inca respectabila – chiar daca micsorata in ultimul an –,  unor investitori canadiano-rusi??? Inclin sa cred ca daca Magna singura (fara Sherbank in consortiu) ar fi preluat Opel/Vauxhall intelegerea ar fi fost semnata… Nu de alta dar americanii nu au nici o problema in a cumpara firmele canadiene (e.g. Tim Hourtons, Moulson, etc.). Cu partea rusa insa ar fi fost mai greu pentru ca si ea ar fi vrut sa patrunda in aceasts industrie cruciala.

Totusi, decizia are si o parte urata. In primul rand ca acum transpare faptul ca GM a tras doar de timp si a dus cu zaharelul guverne si corporatii un an de zile pentru a-si trage sufletul. In al doilea rand, GM continua sa ceara ajutor finaciar tot de la guvernele europene. Acum are nevoie de alte trei miliarde pentru a restructura divizia europeana… Si uite cum statul (din banii platitorilor de taxe) ajunge sa sprijine semnificativ sectorul privat, adica tocmai acela care ar trebui sa stea pe picioarele lui. Pendulul economic lucreaza. In perioade de recesiune, sectorul privat se milogeste la stat pentru ajutoare. In schimb, in perioade de avant economic, singura lui pretentie este scaderea taxelor…

http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/8341870.stm

http://www.theglobeandmail.com/globe-investor/storm-rages-in-europe-over-failed-opel-deal/article1351354/

http://www.ft.com/cms/s/0/18c8064a-c93e-11de-b551-00144feabdc0.html

Burgravii si Boema

Burgravii… Imi place cuvantul mai ales daca-l separ in doua silabe: bur si grav.

Termenul the burgrav vine din latina medievala, transformat in germana ca burggraf si ajuns in franceza si engleza ca burgrave. In esenta, cuvantul inseamna castelan, cu o componenta semi-nobila de tinator de castel. Burgravul, ca termen, mai este renumit si prin romanul – drama – scris de V. Hugo, intitulat chiar Les Burgraves; dar lucrul asta e mai putin important…

Si pentru ca tot mi-a placut termenul m-am intrebat cu ce s-ar putea asocia el in limba romana? Am gasit un fel de combinatie : bur de la bur-ghez si grav de la zu-grav. Si uite asa am ajuns la o noua semnificatie cuvantului burgrav… Un hibrid antinomic (imi suna mai bine corcitura, dar evit sa fiu atat de depreciativ) deci intre burghez si zugrav. Acum ar urma sa definesc si referentul cuvantului, adica „obiectul” la care se refera cuvantul. Nu mi-a luat mult sa-l gasesc : ziaristului platit (sau talk-show-istului televizat) i se potriveste de minune…

Ce este in fond un ziarist platit, sau un burgrav? In general, un burgez care zugraveste. Nu e chiar un burghez pentru ca nu are deloc eleganta si rafinamentul unui burgez sadea, de a doua generatie sa-i zicem. E mai degraba un mic-burghez (totusi burghez) cu o avere suficienta. Cei care se apropie de statusul real de burghez scriu pe la marile ziare si sunt totusi putini. Au averi destul de mari, case prin nord sau chiar pe riviera franceza, si acces la saloanele cu cadere. Ceilalti, mai mici au si ei un trai indestulator, locuinta in capitala si la tara (in munti de exemplu), si isi permit cel putin un concediu pe an prin batrana Europa.

Fireste ca burgravii zugravesc cuvinte. Zugraveala lor nu este ghidata insa de impulsul lor interior ci de inchipuirea potentatilor vremii, ai controlorilor politico-economici. Ei zugravesc in cuvintele lor o societate cum nu este decat in imaginatia celor care au interesul ca realitatea sa fie prezentata intr-un fel sau altul, si primesc in schimb un fel de bonus (la negru evident) pe care nu l-as numi nici salariu nici spaga; un fel de resturi de bani pentru a-i asigura traiul (decent ce-i drept) pentru a scrie mai departe… La fel de bine burgravul s-ar putea numi burfar, adica mic-burgez pantofar de cuvinte, sau burtor, adica mic-burghez croitor de cuvinte. Evident ca toti burgravii, burfarii, si burtorii, descriu lumea in urma unei comenzi.

Totusi, viata burgravului (sau a burfarului, sau a burtorului) nu mi se pare deloc de invidiat. Imi imaginez ca potentatii nu-i ordona direct ce si cum sa zugraveasca, cel putin nu intotdeauna. I se sugereaza (cel putin celor mic-burghezi) doar, si in asta consta drama lui. De cand incepe zugraveala si pana o publica sta intr-o tensiune continua. „Oare am zugravit exact ce a vrut domnul cutare, am fost suficient de laudativ ?” se intreaba burgravul in fiecare moment. Probabil ca de multe ori o nimereste dar in cazul in care nu o face repercusiunile pot insemna concedierea. Totusi, concedierea nu e o tragedie nici pentru breasla burgravilor nici pentru cea a zugravitilor. Sunt atat de multi burgravi pe piata incat zugravitului ii este foarte simplu sa dea simbria altuia. La fel, burgravul gaseste imediat un alt loc, la alt zugravit, de obicei tocmai la zugravitul pe care-l denigra odinioara…

Cum spuneam, burgravii nu sunt o specie de invidiat. In principiu provin din boema capitalei, doar ca timpul i-a transformat intr-o specie cu totul noua. Au lasat la o parte idealurile frumoase de libertate, nonconformism, dragoste si modestie ce-i bantuia in vremurile lor de inceput. Acum, desi traiesc intr-o tensiune imanenta si perpetua, se consoleaza cu avantajele materiale provenite din zugraveala lor mizera. Doar ca tensiunea asta ii macina…

Personal, sper ca din vechea boema sa erupa si cateva arhetipuri, autentice, netransformate. Adica tocmai acelea care nu si-au vandut constiinta si sufletul celor care vor sa fie zugraviti intr-un fel sau altul, si care si-au pastrat idealurile. Avem nevoie de o generatie beat (contracultura hippie), si de boho autentici. Adica de o avangarda, cu idealuri sanatoase, necompromise si necompromisibile, capabila sa lupte cu actuala decadere. Iar generatia asta exista; trebuie doar sa nu decada – si sa n-o lasam sa decada –  la nivelul burgravilor…

Vorba lunii – octombrie 2009

Prelungesc putin isteria generata de acordarea Nobel-urilor. Nu de alta dar nu stiu cand vom mai avea ocazia sa vorbim de un laureat, Romanian-born, al acestui premiu. Mie mi se intampla pentru prima oara in viata… E adevarat ca G. Palade a luat premiul, dar pentru medicina, in 1974; eram prea ocupat insa pe atunci cu activitatile ludice de pe malul Crisului sau de pe dealul Lia…:)

Intrebată cum a fost influenţată de experienţa trăită in Romania, Herta Muller – de ea vorbesc si ale ei sunt „vorbele acestei luni” – a răspuns:

“Asta se vede in toate cărţile mele. Literatura merge intotdeauna in acele locuri in care scriitorul are sensibilităţi, iar, pentru mine, comunismul a fost acea sensibilitate. Autorul nu işi caută temele, temele il găsesc pe el. In mintea mea, comunismul nu a trecut, comunismul este la fel de nociv ca şi naţional-socialismul, ca perioada hitleristă, ca lagărele, ca dictaturile religioase, cum vedem şi astăzi in multe ţări musulmane. Acestea aduc mult suferinţă şi distrugere fiinţei umane”.

Extrag din declaratia Hertei doua mesaje. Mai intai, suferinta intareste si inspira – nu ca regula universal valabila… Comunismul i-a dat Hertei acel imbold sensibil, transcendental, fara de care literatura ei ar fi fost poate imposibila. Apoi, un fel de mesaj politic: orice extrema ideologica si/sau religioasa nu poate decat sa ne distruga. Cu toate ca stim bine acest lucru, extremismele se repeta la nesfarsit. Poate de aia si Herta accentueaza, inca in primele ei cuvinte de dupa decernarea premiului, nocivitatea exceselor politico-religioase…

Se pare ca hibridul germano-roman da bune rezultate si in literatura… Asa a fost si cu Carol I in politica… Pacat ca hibridul se activeaza o data la o suta de ani…