Grija mare la axa!

Cu deschiderea oferita de globalizare (integrare a economiilor, societatilor si culturilor regionale in reteaua globala), intrebarea pe care si-o pune fiecare roman cu privire la locul unde ar vrea sa traiasca pare legitima. Constructia Uniunii Europene, ca sa dau numai un exemplu, implica, printre multe altele, si libertatea de miscare in interiorul ei, adica dreptul de a alege unde traim si muncim. Mai mult, aceasta deschidere (incluzand aici deschiderea comunicationala adusa de Internet) permite romanilor, mai mult ca niciodata, comparatia intre diferite moduri de viata desfasurate in spatii economice, politice si culturale dispersate.

Romanii vad astazi limpede ca, pentru aceeasi munca depusa, rasplata muncii este net inferioara in tara, comparativ cu cea care ar putea fi castigata intr-o tara dezvoltata. Cu alte cuvinte, romanii nu sunt deloc motivati sa ramana in tara atunci cand observa ca doctorii, inginerii, profesorii, sau simpli instalatori, ar putea castiga mult mai mult – nu numai in termeni financiari ci si sociali – intr-o tara din vest decat daca ar ramane acasa. In fond, aceasta disparitate marcanta si vizibila este leitmotivul plecarii romanilor din tara, cel putin a celor pe care-i cunosc si care au ales Canada ca destinatie. Din punct de vedere strict economic migratia catre Canada pare a aduce multe beneficii. Un salariu si o putere de cumparare mai mari decat cele existente in tara sunt factori importanti, care pot convinge orice roman sa emigreze in aceasta tara. O educatie superioara dobandita la scoli de renume mondial motiveaza mai ales tinerii dornici de realizari profesionale si academice superioare sa aleaga Canada. In plus, gradul de civilizatie mai inaintat al acestei societati Nord Americane le ofera confortul – tratarea individului cu demnitate, respectarea drepturilor individuale, o justitie dreapta – atat de necesar efortului de atingere a propriilor idealuri. Lehamitea fata de tarele perpetue ale societatii romanesti este un alt factor care cauzeaza plecarea romanilor, mai ales a elitelor din nefericire. Din discutiile purtate cu diversii conationali de aici, reiese foarte clar ca lehamitea fata de clasa politica adeseori mincinoasa si perversa, de “manelizarea” spatiului spiritual si cultural, de mizeria din spitale si justitie, de nepotismul generalizat, si de acel comportament neputincios – acel tipic “asta e, nu se poate face nimic” – aratat de multe ori de autoritati, a contribuit substantial la luarea deciziei de a pleca din tara.

Cat costa emigrarea?

Doar ca si costurile emigratiei merita mentionate. Iar aceste costuri se invart in general in jurul subiectivitatii personale, a valorilor si sentimentelor noastre. In timp, pierzi legatura cu familia extinsa, cu prietenii, cu traditiile si etosul in care ai crescut. Acea axis mundi atat de frumos reprezentata de M. Eliade prin poarta si biserica, legatura pamantului cu cerul, a omului cu Dumnezeu, dispare sau se inclina in cu totul alte directii. Absenta sau inclinarea bolnavicioasa a acestei axe – fundamentale, cred eu – cauzeaza pierderea directiei spirituale a individului in cauza, cel putin la inceputul emigratiei. Iar pierderile acestea lasa rani sufletesti adanci care dor si vor durea mereu.

Sunt in contact cu multi romani care regreta lipsa spatiului spiritual romanesc in fiecare zi, chiar daca toti realizeaza ca beneficiile materiale pot, oarecum, contrabalansa aceste pierderi. In fond castigi ceva la capitolul material si pierzi altceva la capitolul spiritual. Dar si pierderea spirituala se poate recupera cu timpul prin inventarea de noi axe spirituale. Multi se transforma in asa-numitii cetateni globali, adoptand o cultura nivelata, omogena; se integreaza cum s-ar spune – prin topire – in noua societate. Sau, cei mai multi, evadeaza regulat din cultura nou-adoptata prin participarea activa la activitatile din interiorul tinerelor comunitati romanesti. Participarea asta nu exclude insa adoptarea partiala a valorilor culturii de adoptie ci mai degraba o sinteza, mai reusita sau nu, a celor doua spatii spirituale si sociale, cel original si cel de adoptie.

Personal, as fi ramas in Romania tocmai datorita acestor costuri culturale ale migratiei, imanente, atat de subiective, dar atat de importante la nivel individual. Le intrevedeam, dar de simtit nu le-am simtit pe propria-mi piele decat atunci cand am aterizat in Toronto… Mi-am asumat insa riscul.

De plecat nu am plecat sub nici o forma din motive economice. Imi place sa cred – si chiar vad asta la bunii mei prieteni care au ramas in tara – ca aspectul material al vietii poate fi imbunatatit, in viitorul apropiat (sper), chiar si in Romania, pana la un nivel comparabil cu cel din tarile occidentale. Iti trebuie doar, vointa, directie si perseverenta. In esenta, am plecat din curiozitate si din dorinta de a vedea si de a participa la viata altor lumi. Am vrut sa „pun mana” pe civilizatia si cultura altui univers – s-a intamplat a fi cel canadian. In esenta, cuvintele lui O. Cromwell „omul nu se inalta mai sus decat atunci cand nu stie unde merge” m-au inspirat profund. Am vrut sa-mi confirm sau infirm anumite idei, concepte si practici caracteristice societatii canadiene – a Lumii Noi in general – pe care le citisem sau auzisem de la prietenii deja plecati. In mare parte am aflat aceste “secrete” si, in general, am reusit sa fac ceea ce mi-am propus pana acum.

Referitor la drumul inapoi… Pentru unii dintre romanii naturalizati in Canada „inapoi nici un drum nu mai duce”. Au plecat de multa vreme, de zeci de ani, iar tot ce au realizat este aici. Legaturile lor cu Romania se reduc la cateva convorbiri telefonice pe luna sau la o vizita la doi-trei ani, daca aceasta mai are loc… Axa lor spirituala s-a re-orientat radical. Ei – sau copiii lor mai degraba – sunt viitorii canadieni de origine romana. Multi altii insa se gandesc la reintoarcere cu seriozitate. Doar avantajele materiale – salariul mai mare, confortul civilizational de aici – ii retine inca pentru a purcede la marea reintoarcere. Acestia asteapta ocazia de a se reintoarce: in momentul in care o slujba in tara, corespunzatoare asteptarilor lor, se va ivi la orizont, nu vor pregeta sa se urce in avion si sa aterizeze acasa. Multi dintre studentii de aici, masteranzi si doctoranzi, se incadreaza in aceasta ultima categorie. Au venit, au vazut, au invins… Axa lor e inca acolo, in tara… Ca elita trecuta prin furcile globalizarii, aceasta categorie poate contribui semnificativ la revigorarea materiala si spirituala a Romaniei. Totul e sa gaseasca acasa recunoasterea sociala, universitara si, poate, politica de care se bucura aici.

Intr-un final, nu fac apologia nici a emigratiei nici a sedentaritatii… Ambele abordari au avantajele si dezavantajele lor. Doar ca, daca va hotarati a pleca, grija mare la axa! In vest, cu multa munca si ambitie, va puteti imbunatati viata materiala si profesionala; insa absenta sau inclinarea haotica a axei spirituale va poate marca profund…

PS: Articol publicat in Dilema Veche de astazi:

http://dilemaveche.ro/index.php?nr=311&cmd=articol&id=12394

Somonii si Pastravii

Somonul este o specie de peste vestita mai ales datorita obiceiului de a migra mii de kilometri pentru a se reproduce. Una din explicatiile acestei migratii reproductive consta in faptul ca puiul de somon nu se poate dezvolta decat in ape dulci, de unde si migratia dinspre ocean catre rauri. Acest peste este intalnit mai ales in Pacific, Atlantic si zona Marilor Lacuri. Exista si in Romania o specie: lostrita dunareana. Interesant, pastravul face parte din aceeasi specie, cu diferenta ca acesta nu migreaza pentru a se inmulti: este sedentar cu alte cuvinte.

In marea migratie in susul raurilor pentru a depune icrele, gloriosul somon intalneste primejdii uriase: ursul, castorul, apele rapide, digurile, cascadele. Cu toate aceste incercari la care este supus, somonul are instinctul necesar pentru a duce la bun sfarsit procesul de reproducere. La fiecare trei-patru ani (unele specii la cinci) o noua generatie de somoni coboara falnica din apele dulci catre campiile intinse ale oceanilor si marilor. Dar sacrificiul lor este imens. O parte insemnata a bancului migrator este decimata inca de dinainte de a ajunge la locul depunerii icrelor; ursii, castorii, si extenuarea fizica “corecteaza” cu precizie numarul acestora. Dupa depunerea icrelor, povestea somonilor devine de-a dreptul tragica: majoritatea mor. Ramane insa in urma lor o noua generatie de somoni, care, cand ii va veni randul, se va sacrifica la fel…

Pastravii in schimb, desi fac parte din aceeasi familie, nu au nevoie de acest sacrificiu pentru a-si duce mai departe specia. Stau in apele lor dulci de munte, se nasc si mor, fara prea multa glorie, in acelasi spatiu acvatic.

Ma tot gandeam la o paralela intre comportamentul somonilor si cel al oamenilor. Mai mult metaforic, dar nu numai, am descoperit-o la emigranti. Am vazut destui nefericiti… Intrebati de ce mai stau intr-o tara unde totul pare-li-se a fi potrivnic, raspunsul lor sec a fost: ”Stam aici pentru copiii nostrii, ei au un viitor mai bun”. Desi in ton cu filozofia somonului, raspunsul nu mi s-a parut deloc convingator. Adica, pentru copiii tai, te lasi mancat de urs sau de castor (nu gasesti o slujba pentru ca nu ai “Canadian experience”), sau te lupti cu frecventele cascade sau diguri (slujbe prost platite care uneori se intind pe toata durata vietii emigrantului)… Mai intai, somonul tot somon ramane: intr-o buna zi puietii vor face, poate, la fel. In al doilea rand, cum poate cineva sa-si duca si accepte propria sub-existenta? Suntem fiinte umane si nu somoni, putem face altceva cu mainile noastre fara a ne lasa subjugati de instinctele genetice.

Exista insa si circumstante atenuante… Apele sarate din tara de origine (lipsa oportunitatilor, “manelizare”, degradare morala si economica, etc.) pot deveni de-a dreptul toxice la un moment dat. Somonii insa trebuie sa stie ca apele dulci sunt deja explorate. Pastravii, fiintele locului, care domina tot ce misca pe acolo, n-or sa se dea la o parte nici pentru o secunda pentru a face loc somonilor.

Haitieni, cateva „Eugenii” de la noi!

Stire hotnews de astazi:

“Romania va acorda asistenta umanitara pentru Republica Haiti, in valoare de 50.000 de euro, a declarat purtatorul de cuvant al Guvernului Ioana Muntean.”

Eu in locul purtatoarei de cuvant m-as fi dat drept bolnav in ziua acestui comunicat. Nu cred ca as fi dorit sa comunic lumii suma ridicola alocata de Romania pentru victimele cutremurului din Haiti: 50.000 de euro. Adica aproximativ 1 Euro pe cap de decedat.

Inteleg prea bine ca in mintea guvernantilor nostrii Haiti e o amarata insula din Caraibe, pe unde eventual tranzitioneza cand vor sa se bronzeze prin Cuba, Dominicana, Jamaica, sau Santa Lucia. Mai inteleg si ca n-am avut si nu vom avea mari relatii bilaterale cu haitienii. Inteleg ca exista o donatie consistenta din partea Uniunii Europene din care Romania face parte. E adevarata si zicala ca magarul (calul) de dar nu se cauta de dinti. Totusi…

Ce nu pot sa inteleg este lipsa de simt international al guvernului, si in special al externelor. Chiar nimeni de pe acolo nu a inteles ca a aparea cu 50.000 de euro, din partea unei tari cu un produs intern brut de zeci de miliarde de euro (parca peste o suta), pe scena internationala frizeaza ridicolul?

Guvernul federal canadian a “rezervat” pana la 50 de milioane de dolari. SUA, a declarat ca va furniza ajutoare in valoare de 130 milioane de dolari.

Dar nu vreau sa continui cu exemple guvernamentale… Sa dau cateva exemple de persoane private, avute, ca doar n-o sa doneze bani (multi) cei fara bani… Sandra Bullock a declarat ca doneaza un milion de dolari. Tiger Woods, pluseaza si doneaza trei milioane. Major League Baseball a anuntat un alt million. O sumedenie de organizatii non-profit contribuie zilnic cu milioane de dolari.

Iar tarisoara noatra apare cu 50,000 Euro. Inca o data, un euro pe cap de membru de familie decedat. Le-am dat, cum ar veni, cateva Eugenii de familie… Asta ca sa inteleaga si altii ce popor darnic, si plin de compasiune pentru suferintele altora, suntem…

Mai intai, guvernul (externele cred) are o problema de comunicare serioasa. Daca tot a(m) acordat asistenta umanitara Haiti-ului, infima cum e ea, comunicatul putea sa accentueze in ce consta aceasta asistenta si nu suma. Cu suma asta chiar ne-am facut de rasul lumii. Vorba unuia, cateva posete de-ale blondei din guvern…Doi, comunicatul putea sa reliefeze faptul ca UE, din care face si Romania parte, a facut deja o donatie consistenta.

Asa, aparand cu Eugeniile noastre, ne-am cam facut de bascalie… Nu era nici cazul (inca o data?) iar lucrul putea fi evitat cu un comunicat mai inteligent. Da’ de unde nu e…

Tenis: 2009 spre 2010

Anii 2008 si 2009 au fost, cred, cei mai spectaculosi din istoria ultimelor doua decenii de tenis. Rivalitatea Federer-Nadal, declarata oficial rivalitatea deceniului, ne-a tinut cu suflarea la gura turneu dupa turneu.

In august 2008 Nadal a reusit sa devina numarul unu mondial, dupa patru ani in care parea ca s-a intepenit in pozitia a doua, in urma eternului numar unu: Roger Federer. Victoriile consecutive in doua finale de Grand Slam (GS), la Roland Garros si Wimbledon, impotriva lui Federer, coroborate cu parcursul foarte slab al lui Federer in turneele de masters ulterioare de la Toronto si Cincinnati (eliminat in turul doi de G. Simon, si, respectiv, in turul trei de Karlovic) l-au facut pe Nadal regele tenisului.

Nimeni nu poate spune ca Nadal nu a meritat acest loc. Spiritul de lupta, concentrarea supraomeneasca, si efortul fizic suprem al lui Nadal au invins talentul, naturaletea si tehnica desavarsita a elvetianului; jocul defensiv perfect practicat de Nadal a invins jocul ofensiv, la fel de perfect, al lui Federer. Finala de la Wimbledon din 2008, cu un Federer cazut la pamanat, fugind prin vestiarele  arenei de cronicari, pentru a nu fi vazut plangand copilareste, si cu un Nadal exuberant, care incerca totusi sa-si potoleasca bucuria pentru a nu-l necaji mai tare pe rivalul sau, va ramane mereu in memoria impatimitilor.

Cu toate ca Federer a reusit sa castige in acelasi an US Open, si medalia de aur  la Olimpiada de la Beijing (la dublu insa cu Wawrinka, in timp ce Nadal castiga aurul olimpic la simplu), 2008 a fost cel mai ruginit an din istoria ametitoare a acestui jucator de tenis. “Specialistii” (mai ales cei din Romania) si o parte din public deopotriva incepusera sa-i cante prohodul: ba ca e prea batran si nu mai poate (culmea, de-abia implinise 27 de ani in august 2008), ba ca loviturile sale sunt depasite (backhand-ul sau cu o mana), ba ca nu mai are motivatie, si ca ar fi momentul sa se retraga… Spre finalul lui 2008, ca sa dea apa la moara si mai mult criticilor si scepticilor, Federer a “reusit” sa mai piarda doua meciuri in fata lui A. Murray, unul in fata lui Giles Simon si, mai mult, sa nu treaca de grupe, la turneul campionilor de final de an de la Shanghai (castigat de Djokovic).

2009 a inceput la fel de prost pentru elvetian: la turneul inaugural de la Doha, Murray a reusit sa-l invinga pe Federer pentru a treia oara consecutiv. Inainte de Australian Open (AO) mai toata lumea se intreba daca Federer mai poate castiga vreun GS. In fond, miza era daca Federer poate sau nu deveni cel mai bun jucator al tuturor timpurilor. Asta insemna cucerirea unui GS – ca Roger sa egaleze recordul de 14 detinut de Sampras – si, eventual, ridicare trofeului parizian care lipsea din palmaresele ambilor titani. Multa lume nu-l mai vedea pe Federer in stare de asa ceva…

Si totusi… Federer – aproape singur – mai credea in steaua lui. La AO 2009, a ajuns in finala destul de usor. Doar meciul cu T. Berdych a fost mai dramatic pentru ca cehul a condus cu un sec 2-0; elvetianul si-a revenit insa si a intors rezultatul in favoarea lui. De cealalata parte, Nadal a defilat. Afara de semifinala dramatica cu Verdasco (meci antologic) practic nici un jucator nu l-a deranjat prea mult. Finala se anunta de vis… Personal am crezut ca Federer va castiga. Juca pe hard, adica pe o suprafata care ii convenea mai mult decat lui Nadal. Dar n-a fost sa fie asa. Ascendentul psihologic pe care Nadal il avea asupra lui Federer si-a spus pana la urma cuvantul. La 2-2 la seturi Federer a inceput setul cinci intimidat; cred ca ii era asa de mult teama ca va pierde iar (a treia finala de GS pierduta la Nadal) incat nu s-a mai putut concentra deloc: era clar, Nadal incepusa sa-l hipnotizeze iar. Setul cinci, si cu el finala, au fost pierdute copilareste, pe o sumedenie de greseli nefortate. Nadal isi facea doar jocul defensiv implacabil, iar Federer dadea afara mingi usoare. La final, la fel ca la Wimbledon, Federer plangea ca un copil caruia i s-a luat jucaria: jucaria de campion.

Dupa finala am intrat de curiozitate pe site-ul lui Federer. Mai mult de 50% dintre fani ii sugerau elvetianului sa-si ia antrenor. Nu un alt antrenor ci un antrenor pur simplu pentru ca de ani buni Federer joaca de capul lui. McEnroe isi anuntatse deja disponibilitatea… Si totusi Federer nu si-a luat nici un antrenor. In fond, cum zicea un prieten de-al meu, “cine ar putea sa-l invete pe Federer mai mult tennis ca doar are mai multe trofee decat orice antrenor?”. Sampras poate… Dar Sampras nu antrena si nici nu intentiona sa o faca. Totusi, Federer l-a sunat de cateva ori. Doar ei stiu ce au discutat dar, pare-se, Sampras i-a soptit cate ceva…

Cu toata discutia cu Sampras, Federer s-a cimentat mai rau in pozitia secunda. La Indian Wells a pierdut iar (a patra oara) la Murray in semifinala. Asta in timp ce Nadal, o zi mai tarziu, il stergea de pe fata pamantului pe Murray in finala. A urmat masters-ul de la Miami. Aceeasi soarta: Djokovic l-a batut in semi-finala, dupa care sarbul a pierdut finala la Murray. Noroc ca Nadal a pierdut in sferturi la Del Potro (care isi anunta deja intentiile de face lucruri mari) ca altfel distanta dintre cei doi s-ar fi marit si mai mult.

Batalia s-a mutat apoi in Europa: incepea sezonul de zgura. Pana la Roland Garros, Nadal a zburdat pe zgura. La Monte Carlo, in finala, Djokovic a reusit sa-i ia setul doi, dupa care a capotat. Federer a capotat inca din turul doi la Wawrinka. Avea insa scuze, de-abia se casatorise, iar participarea lui a fost mai mult de ochii principelui…La Roma, Nadal l-a batut din nou pe Nole in finala, de data asta usor, in doua seturi. Asta dupa ce sarbul il executase pe Federer in semifinala. Trecusera patru luni din an fara ca Federer sa fi batut vreun jucator de top…

Pe parcursul sezonului de zgura, Federer sustinea ca se antreneaza intens si ca vrea inca sa re-devina numarul unu mondial. Intensitatea consta in sedinte de cate patru ore pentru a face fata meciurilor lungi. La fel, dupa infrangerea de la Roma, spunea ca si-a imbuntatit strategia de joc. Nimeni nu intuia macar in ce consta aceasta imbunatatire. Putina lume mai credea in revenirea lui. Nici eu nu mai credeam… Cu un Nadal necrutator cucerirea ultimei redute parea imposibila.

Si totusi, ceva avea sa se intample in curand… La masters-ul de la Madrid, de dinaintea Roland Garros-ului, Federer a aparut mai detasat, mai increzator in forta sa. A ajuns in finala fara prea multe batai de cap. Nadal in schimb a jucat o semifinala dramatica cu Nole. A reusit sa-l bata doar dupa ce a salvat cateva mingi de meci, intr-un meci care a durat peste patru ore… A urmat finala care, cred eu, a intors istoria tenisului din 2009. De aceasta data Nadal, si obosit poate dupa lupta dura cu Djokovic, a parut ezitant. Iar Federer a speculat la maximum slabiciunile lui Nadal. Si a jucat cu totul alt tennis. A introdus scurta in arsenalul sau, lucru care l-a surprins vadit pe Nadal. Victoria a fost atat de usoara si de clara (in doua seturi seci) incat cred ca nici lui Federer nu-i prea venea sa creada. Sa-l bati pe Nadal intr-o final ape zgura era intr-adevar ceva… Era, la o adica, exact scanteia care anunta revenirea elevetianului.

Cu toata victoria stralucita de la Madrid tot nu credeam ca Federer va putea castiga la Roland Garros. Nadal parea ca nu vrea sa cedeze trofeul pe care il castigase de patru ori la rand. Si totusi, un suedez incapatanat, R. Soderling, i-a dat toate planurile peste cap spaniolului. Tin minte ca nici macar nu am intentionat sa ma uit la meciul din optimi contra lui Soderling, asa eram de convins ca spaniolul il va zdrobi pe suedez… Dar n-a fost asa, dimpotriva, Soderling l-a zapacit pe Nadal in patru seturi… Victoria suedezului a fost victoria anului. Victoria care a tulburat din nou apele dintre Federer si Nadal. Dupa eliminarea lui Nadal, presiunea pe Federer a crescut simtitor. Toata lumea credea ca, in absenta lui Nadal, Federer trebuia sa castige. Si a castigat. A tremurat bine in semifinala cu Del Potro (care inca o data anunta ca va fi un jucator de temut), a mai tremurat in fata lui Haas, dar pana la urma a ajuns in finala. Iar in finala l-a daramat usor pe Soderling, pentru care accederea in finala era deja o realizare.

Cu victoria de la RG Federer il egalase pe Sampras la numarul de GS. Considerand ca acesta a castigat toate cele patru GS iar Sampras nu, Federer putea fi deja incoronat – neoficial – ca cel mai bun jucator al tuturor timpurilor. Frumos ar fi fost sa resolve si “ecuatia 15” pentru a nu mai lasa loc de comentarii.

O luna mai tarziu, cu Sampras in tribune, Federer va rezolva si aceasta ecuatie. Victoria de la Wimbledon, in fata unui Roddick senzational, a consfintit preluarea stafetei de cel mai bun jucator al tuturor timpurilor de catre Federer. In plus, tot atunci, Federer a re-devenit numarul unu mondial, pozitie pe care o va pastra pana la sfarsitul anului.

Ironia soartei, Nadal, lovit de tendinita, nici macar nu a putut sa-si apere trofeul de la Wimbledon cucerit in 2008. Trebuie sa fi fost o perioada deosebit de trista pentru spaniol… In numai doua luni a pierdut suprematia mondiala: dupa victoriile de la Paris si Londra, Federer a re-devenit numarul unu. Cam asta a fost: pregatirea exemplara a lui Federer, Soderling, si tendinita lui Nadal au schimbat fata tenisului din 2009.

Dupa Wimbledon, nu s-a mai intamplat nimic foarte spectaculos pana la finele anului. Murray a castigat masters-ul de la Montreal (Canada Masters), iar Federer pe cel de la Cincinnati (dupa ce i-a batut pe Djokovic si Murray). Ups, ba da, victoria lui Del Potro de la US Open a fost spectaculoasa si, pentru mine cel putin, neasteptata.

Dupa US Open, singurul turneu mai important a fost masters-ul de la Paris, castigat de Djokovic. Nadal si-a facut incet-incet re-intrarea in circuit dar fara mari realizari. Dimpotriva, la turneul final de la Londra a luat trei batai (toate in doua seturi…) usturatoare. Dar asta nu a fost o surpriza pentru ca Nadal joaca (daca joaca) prost la final de sezon. Davydenko, micutul rus de 1,78 cm, trebuie mentionat pentru ca a castigat turneul campionilor, invingandu-l atat pe Federer in semifinala cat si pe Del Potro in finala. Si asta dupa ce a iesit dintr-o grupa dura cu Djokovic, Nadal si Soderling. De fapt, in acest turneu, Davydenko-Soderling a fost tandemul care i-a scos din cursa pe Nadal si Djokovic, o mare surpriza…

Astazi, a inceput AO 2010… Anul se anunta deosebit de turbulent, mai ales ca diferenta care ii desparte pe primii sase jucatori este mica… Pronosticurile dupa AO, acum nu intrezaresc nimic.

Vorba lunii – decembrie 2009

Am din nou ceva dubii cu privire la o potentiala vorba a lunii pentru decembrie 2009. Fiind o luna la cumpana anilor (si a decadelor) ma gandeam la ceva cu adevarat important, nu neaparat pentru luna decembrie, cat pentru anul si decada ce de-abia apare la orizont.

Din tara, evident, mi-a sarit in ochi exclamatia lui Basescu din noaptea alegerilor: “un fleac, i-am ciuruit ”. Nu ca exclamatia asta ar fi fost eleganta – din contra… Totusi aceasta a insemnat o victorie muncita a actualului presedinte, provocat in alegeri de forte politico-economice uriase. Cum spuneam, nu este o exprimare eleganta, intelectuala, rafinata. Este insa o rabufnire destul de umana a unui om care, la aflarea rezultatelor reale, a dat pe dinafara ce a putut: o exclamatie – nefericita ce-i drept – copiata, din cate am inteles, dintr-un film. Exclamatia nu este nici barbara, asa cum multi au comentat. Se aseamana, tare, de exemplu, cu exclamatiile din fotbal gen “i-am macelarit, i-am batut mar”; acelasi gen transpus in context electoral-politic. Oricum, cred ca aceasta expresie a intrat deja in folclor, si concureaza cu cealalata perla exclamativa scoasa de presedinte in trecut: “iarna nu-i ca vara”. In concluzie, “un fleac, i-am ciuruit” reprezinta o expresie memorabila care, cred, va intra si in cartile de istorie la categoria “vorbe de duh”…:)

Cu toate astea cred ca vorbele lui M. Porter, acest guru recunoscut al managementului strategic, publicate intr-un articol foarte citit anul trecut – al cincilea ca importanta publicat de INSEAD –, sunt mult mai semnificative decat o vorba de duh neaosa izvorata din gura unui politician:

“It’s times like these when tremendous competitive success can be achieved. It’s times like these where companies can shift positions in the marketplace. It’s times like these when leaders can become followers, and followers can become leaders, because we are in a period where everything is now going to open and unfreeze.”

M. Porter vede in aceste vremuri de criza economica – si nu numai – nu doar partea negativa, ci si oportunitatile deschise de haosul economic: in arena economica actuala cei din urma pot fi cei dintai si viceversa. Pana acum, privind doar la industria de masini, companii care pareau indestructibile cu ceva vreme in urma – e.g. GM, Chrysler – s-au “re-pozitionat” la marginea prapastiei falimentului; numai mana binevoitoare a statului le-a salvat de la extinctie… Dar, sa vedem ce schimbari ne va aduce 2010, banuiesc ca destule… Daca si Dubaiul, acest centru global al bogatiei, este la ananghie nimic nu ar trebui sa ne mai mire…