In cautarea muntelui vrăjit…

Motto: Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic. Arthur C. Clarke -a treia dintre cele trei „legi” ale predicţiei.

Câteva lucruri despre muntele meu vrăjit

Pentru orice brădean, urcatul este un obicei înnăscut, cotidian, omniprezent. Nu urcatul cu liftul (că n-avem) sau urcatul scărilor, ci urcatul de-a binelea, prin propriile forţe. Faţă de omul de la câmpie, brădeanul trebuie să urce la fiecare pas un dâmb, o coastă sau un deal, fie pentru a-şi duce traiul de zi cu zi, fie pur şi simplu pentru a se plimba, altundeva decât pe uliţa principală. Ca să ajungi la biserică si în cimitir, trebuie să urci; dacă vrei să continui drumul până la Sanatoriu, trebuie să transpiri încă mult. Ca licean, dacă vrei să tragi o ţigare fără a fi văzut de profesori, trebuie să urci pe Târgul de Vite. Ca să culegi ghiocei şi miţişori, devreme în primăvară, trebuie să urci până la Pietrele Albe. Ca să mergi la grota din pădurea de brad de deasupra cimitirului, trebuie să urci. Pentru a ajunge la mina de caolin, trebuie iar sa urci. Pe dealul Lia, trebuie să urci. Iarna, la schi sau săniuş, te pregăteşti atât de coborât, cât şi de urcat, pentru că telecabina şi teleschiul nu au făcut niciodată parte din decorul obştei.

Urcatul dealurilor din jurul oraşului este însă numai o iniţiere: la douăzeci şi ceva de kilometri depărtare de Brad, aceste dealuri încep a se încreţi şi semeţi tot mai mult spre cer. A urca tot mai sus în munţi, măcar din când în când, devine tentant. Dacă ţinteşte a se urca pe Muntele Găina, brădeanul trebuie să-şi rezerve serioase cantităţi de energie. Puţin antrenament sau tradiţionala ţuică (folosită mai ales de tinerimea năbădăioasă) îl poate ajuta. Deşi urcatul Găinii nu necesită aptitudini de şerpaş, îndrăzneţul trebuie să aibă destulă ambiţie şi putere fizică pentru a putea ajunge pe platou şi a se bucura de magia vârfului muntelui. Dacă mai are şi „norocul” de a cădea pe el sarcina de a căra cortul, cea mai grea piesă din recuzita temerarului, urcatul Găinii devine o adevărată corvoadă.

Am urcat şi coborât muntele Găina de nenumarate ori! De tot atâtea ori m-am bucurat de el, ca şi cum l-aş fi cucerit şi descoperit pentru prima oară. Cum aş fi putut să nu mă bucur?! Urcându-te sus pe spinarea Găinii, eşti mai aproape de soare, de lună, de stele, de cer. De cum ajungi acolo, senzaţia de libertate şi plutire se înteţeşte nefiresc, aproape că dai cu capul de inefabilul absolut. Acolo sus poţi să visezi, poţi chiar să speri că ceea ce visezi se va întâmpla aşişderea. Acolo sus eşti un om cu capul în nori şi picioarele pe pământ.

Soare, nori, ploaie, vijelie… Nu prea contează: veselia e starea generală a tuturor. Timp de trei-patru zile cât durează şederea – sederea aia de Sf. Ilie, când se ţine Târgul de Fete –, pe vârful Găinii tristeţea este lăsată în vale. Ritualurile dionisiace, aproape extatice, n-au timp sau cadenţă, încep şi se sfârşesc la orice oră din zi şi din noapte. Pot dura o ora, mai multe, o zi şi-o noapte, depinde de anvergura participanţilor. Manifestările ritualice includ, printre multe alte grozăvii, prepararea mâncării la foc dupa metode ancestrale, spunerea de bancuri care mai de care, cântatul (şi dansatul) în jurul focului, şi chiuitul din toţi rărunchii, atunci când ritualul ajunge la apogeu. Fireşte că enegia este căpatată prin ingurgitarea unor cantităţi însemnate de ţuică moţească tare, stinsă cu la fel de însemnate cantităţi de bere. Dacă tună şi fulgeră, te poţi retrage doar în cort, pentru că un alt fel de refugiu nu prea există sus pe platou. Însă cei curajoşi sau pătrunşi suficient de lichidele dionisiace, atunci urlă şi cântău mai abitir, înlănţuiţi într-un fel de rit al alungării norilor, cumva în ton cu vechea tradiţie dacică, din care lipsesc doar arcul şi săgetile.

Indiferent de cât de scurtă a fost noaptea, dimineaţa te trezeşti proaspăt ca un prunc. Aerul pur te ajută să te refaci mai repede decât ai fi crezut. Dimineaţa pe platou e de-a dreptul magică. Înainte de răsăritul soarelui, totul e învăluit în ceaţă, de nu vezi la un metru în faţă; uneori, ceaţa e atât de deasă, încât nu-ţi vezi nici măcar picioarele păşind. Vărful muntelui se scaldă în nori, iar tu odată cu el. Îndată ce soarele apare de sub munţi, ceaţa începe a se împrăştia. Aceasta se scurge încetişor în văile dimprejur, lăsând creasta Găinii să se minuneze de apariţia maiestuoasă a soarelui. Priveliştea e grandioasă! Văile umplute cu ceaţă arată ca nişte oale uriaşe în care Dumnezeu fierbe una-alta, cine ştie, poate chiar ceaiul de dimineaţă. Pe măsură ce dimineaţa înaintează, aburii din aceste oale se evaporează domol, lăsând loc luminii să împărăţească. După această scurtă şi paşnică încleştare, soarele învinge apa plutitoare, şi dă semnalul că ziua poate sa înceapă.

Dacă eşti cumva sătul de orice fel de ritual dionisiac, nu ai decât a începe explorarea împrejurimilor Găinii. Coborând numai puţin de pe platou, dai de „plantaţiile” naturale de afine. Sunt anevoios de cules, fiind cam pipernicite. Ca să simţi ceva în burtă, trebuie să te dedici cu-adevărat activităţii culesului. În plus, lasă urme vineţii pe buze, gură şi pe degete, de-ţi trebuie o zi întreagă să le ştergi. Dar merită, sunt naturale, nemaipomenit de gustoase, cultivate de însuşi zeul munte. În fond, toată lumea devine vânătă pe buze de la afinele consumate, aşa că purtarea buzelor vinete e doar un alt însemn al scurtei tale prezenţe pe acest munte. Aproape de liziera pădurii, dai şi de frăguţe, dar acestea sunt aproape trecute în iulie când se urcă pe Găina de Sântilie; te poţi mulţumi însă cu câteva boabe, aşa de gust…

Dacă nu vrei să te înfrupţi din roadele sălbatice ale pâmântului înalt, te poţi plimba aiurea prin pădure sau printre jnepeni, poţi sta tolănit pe marginea vreunui pârâias vioi, şi chiar scălda până la brâu în apa lui cristalină, dar rece ca gheaţa. Dar, câte şi mai câte nu poti face… De altfel, muntele e atât de viu şi de vrăjit, încât nu trebuie să faci ceva anume pentru a înţelege şi participa la vraja lui. Ei da, Găina este un alt fel de munte vrăjit decât cel creat de T. Mann; mai liniştit, fără Hans Castorp şi Settembrini, fără un sanatoriu TBC, şi fără dispute filosofico-ştiinţifico-religioase acide. Doar contemplarea priveliştii, a fluturilor stropiţi cu pulbere gălbuie sau ruginie, a florilor pipernicite, dar atât de frumos mirositoare, a văilor înconjurătoare – ceainicele Domnului, cum spuneam -, îţi oferă o trăire de contopire organică cu acest plai rupt din rai.

I-muntele

N-am mai fost de ani şi ani pe creasta Găinii… Cu ceva vreme în urmă m-am hotărât totuşi să o escaladez din nou. Dar nu atunci când toată lumea o face, adică în zilele premergătoare Târgului de Fete, ci cu o lună înainte, prin iunie adicătelea. Am plecat singur la drum, pentru că nimeni nu era interesat de aventura asta insulară şi defazată. Toţi îmi spuneau că pot ajunge acolo şi virtual… N-am înţeles ce însemna această „ajungere virtuală”… Mă gândeam că s-or fi făcut ceva jocuri sau simulări pe calculator de care eu nu auzisem; dar nu eram în nici un caz interesat de asemenea experienţe, vream să mă întâlnesc cu muntele meu vrăjit, aşa cum o făcusem adesea în trecut. Cum, între timp, drumul până în vârf devenise accesibil mijloacelor auto, am ales să merg cu maşina până acolo, plănuind să opresc la poalele ultimului urcuş de dinaintea platoului, şi de acolo s-o iau pe jos până sus.

Zis şi făcut. Drumul până la poalele platoului mi s-a părut minunant. Aceleaşi curbe strâmte, aceleaşi pante abrupte, aceeaşi pădure seculară care însoţea drumul. Opream la răstimp maşina pentru a asculta vuietul pădurii, şi susurul izvoarelor şi pârâiaşelor; începusem să recunosc unele dintre tonurile vocale ale muntelui. Aveam totuşi vaga impresie că totul e ceva mai pitoresc decât în urmă cu mai bine de un deceniu, atunci când fusesem ultima oară acolo. „Straniu, îmi spusei, de când cu poluarea globală, tot muntele ăsta ar trebui să fie ceva mai ponosit, nu ceva mai curat.” Dar n-am dat prea multă atenţie observaţiei. Eram atât de nerăbdător să ajung la ultima pantă şi să o iau agale pe jos până în vârf, încât raţiunea îmi era adumbrită de emoţii. Ajuns în sfârsit la locul cu pricina, am coborât din maşină si am zbughit-o nerăbdător în sus, înspre platou.

Am găsit cu uşurinţă o cărare printre jnepeni. Cărarea era nebănuit de uşor de urcat, de parcă pantele şi aranjarea bolovănişului, cumva în trepte, ar fi fost desenate de către un inginer. Când am ieşit de printre jnepeni, am dat de coasta cu afine, ultima de dinaintea platoului. Nu m-am putut abţine, aşa că am deviat de la cărare să culeg o mână de afine. Spre surprinderea mea, acestea erau de cel puţin două ori mai mari si mai abundente decât acelea pe care le mâncasem mai demult; dar gustul era mult, mult mai sec… Începusem deja să bănuiesc că ceva nu e deloc în regulă… Observasem că şi fluturii erau mai mulţi, ceva mai mari, şi cu totul altfel coloraţi. Din curiozitate, am reusit să prind unul de un albastru strident. Culoarea acestor fluturi îmi era total străină; din câte îmi aminteam, asemenea fluturi nu întâlnisem niciodată înainte… De fapt, gândindu-mă mai bine, nici nu l-am prins. Mai mult s-a aşezat el pe mâna mea, ca şi cum ar fi fost obişnuit cu oamenii, cu gestul. Parcă era domestic… Straniu! M-am uitat cu atenţie la el… Şi m-am speriat îngrozitor. Era un fluture artificial. Aripile îi erau prinse cu nişte rotiţe foarte fine de corpul făcut dintr-un fel de catifea sau ceolofan. Am încercat un alt fluture, roşu aprins de astă dată. Acelaşi rezultat: toţi fluturii erau artificiali…

Devenisem livid. Am urcat rapid ultima bucăţică de dinaintea platoului. Ajuns sus, o altă surpriză mă aştepta. Platoul, în loc să fie gol, era înţesat de lume, mai ales de copii şi tineri. Nu-mi puteam explica ce-ar fi putut căuta în iunie acolo… În plus, copiii păreau a vorbi limbi cu totul diferite. Unii păreau a fi şi de alte rase, dar nu eram sigur… Oricum, din livid mă făcusem verde. Dar ce mai conta teama si stupefacţia? Eram mult prea curios să aflu ce se întâmplă. Spre norocul meu, am auzit câţiva copii vorbind româneşte. M-am îndreptat imediat spre ei. Nu s-au arătat deloc surprinşi de prezenţa mea. Eu însă am fost tare surprins, mai ales de aspectul lor. Erau impecabil de curaţi pentru nişte copii aflaţi pe vârful unui munte. Nu ştiam exact cum să intru în vorbă cu ei. Mi-a venit în cele din urma o idee.

–          Ştii cumva ce este aceasta insectă? am intrebat eu, arătând fluturele albastru unui băieţaş blond

–          Un i-fluture, îmi răspunde sec, cu o nuanţă metalizată în glas.

–          Dar tu… Tu, ce eşti?

–          Eu sunt un i-copil, care acum cutreieră i-muntele Găina, îmi răspunse la fel de sec…

Începusem să mă mai liniştesc. Am înţeles că tehnologia „revolutionase” până si Găina. Muntele meu vrăjit nu mai exista decât în amintirile mele. Aveam acum parte de un i-munte… Dar nu era deloc vrăjit

Alb si Negru: Cristofor Columb, navigator si explorator. Dar si colonizator…

Columb, un mit
Marele navigator si explorator Cristofor Columb. Gloriosul decoperitor al Americii. Amiralul marii. Cam la aceste caracterizari si apelative ne gandim ori de cate ori vine vorba de genovezul care a “descoperit” America. In jurul acestuia a fost creat mitul omului neinfricat, al temerarului, pentru care necunoscutul ramane doar o enigma menita a fi dezlegata de catre cei curajosi la momentul potrivit. Dar, asa cum enigma existentei unui continent dincolo de Atlantic a fost dezlegata – involuntar si indirect – de catre Columb, si mitul in sine numit Cristofor Columb merita a fi macar putin demontat.
Mai intai, viziunea eroica si mitica despre Columb nu este impartasita de catre specialistii din intreaga lume. Evident ca eurocentristii si americanii vad inca in Columb un personaj aproape sacru, care reprezinta in istorie ceea ce Galilei sau Newton reprezinta in stiinta. Altii, au insa pareri diametral opuse.
Originea
Parerile specialistilor devin divergente cand vine vorba de insasi etnicitatea lui Columb. Era Columb cu-adevarat genovez? Desi italienii in special (si italo-americanii) sustin acest lucru, nu exista nici o dovada scrisa, alta decat credinta populara, care sa indice faptul ca nasterea lui Columb a avut loc la Genova. De asemenea, nu exista nici o dovada care sa ateste faptul ca “amiralul marii” ar fi fost crescut si educat la Genova. Columb nu a vorbit si nici nu a scris in vreun dialect care poate fi asociat cu italiana, cu alte cuvinte nu a vorbit sau scris in limba materna… Toata corespondenta lui Columb a fost scrisa preponderent in spaniola (castiliana) cu rare interventii in portugheza si latina. Pana si numele sau, sau variatiile acestuia, nu pare a izvora fara echivoc din limba italiana. In singura instanta in care Columb si-a dezvaluit numele intreg acesta apare in greaca si nu in Latina: Xpoual de Colon. Este aproape de neinteles faptul ca un om hotarat ca si Columb nu a vorbit sau scris in propria-i limba… Toate aceste lucruri arunca o umbra de indoiala asupra originii italiene a lui Columb.
Spaniolii au sustinut si ei originea spaniola a acestuia. La inceputul secolului XX d. Hr., o seama de documente incercau sa convinga ca genovezul ar fi fost de fapt spaniol de la nastere pana la moarte. Aceste documente au fost insa considerate de Academia Spaniola ca fiind contrafacute, si, ca atare, ipoteza originii spaniole a lui Columb a fost oficial infirmata. Totusi, sovinistii din Spania inca sustin ca, in virtutea cetateniei sale spaniole, Columb a fost spaniol.
Desi nu atat de galagiosi, portughezii au ridicat si ei pretentii asupra originii lui Columb. Acestia avansau ipoteza ca, datorita faptului ca navigatorul vorbea fluent portugheza, originea lui nu putea fi decat una ca atare. Mai mult, portughezii mai aduceau ca dovezi a presupusei „naturi” portugheze a lui Columb, faptul ca amanta lui a fost portugheza (desi sotia fusese o spanioloaica), sau ca acesta a lucrat multi ani in slujba Coroanei Portugheze. Argumentele portughezilor par insa mult mai slabe, astfel ca originea portugheza a lui Columb este putin probabila…
Desi multe alte natiuni au incercat sa-l declare pe Columb ca fiind de-al lor (printre altii si grecii, francezii, sau polonezii), doar originea sa evreiasca mai merita mentionata. In 1973, Simon Wiesenthal (in Sails for Hope) avansa ideea ca Columb (sic) ar fi fost un evreu spaniol, care si-ar fi ascuns permanent etnicitatea si religia de frica persecutiilor indrepatate impotriva evreilor care durau, la 1492, de mai mult de un secol. Coincidenta sau nu, la 30 martie 1492, regele Ferdinand si regina Isabella, semnau actul (decretul) de expulzare a tuturor evreilor din Spania, act care s-a pus in aplicare la 2 august 1492, adica exact cu o zi inainte de plecarea lui Columb catre Americi. Desi originea evreiasca a lui Columb nu poate fi dovedita cu exactitate – problema evreilor si a evreilor convertiti din Spania numiti “noii crestini” sau “conversos” este mult mai complexa – se stie totusi ca acesta avea legaturi cu cercurile evreiesti (care se pare ca au si finantat prima expeditie), si ca multi membri ai echipajului erau de origine evreiasca.
Columb colonizatorul
Spre deosebire de europeni si americani, care inca vad in Columb un erou pozitiv, un element crucial al propagarii progresului vestic in lumea “barbara” americana, altii, mai ales cei cu ascendent amero-indian, vad lucrurile cu totul diferit. Ward Chrchill, profesor de studii entice la Universitatea din Colorado pana in 2007, “deconstruieste” mitul eroului Columb. Acesta il asemuieste pe Columb, nici mai mult nici mai putin, cu H. Himmler, “celebrul” coordonator al genocidului din lagarele naziste.
El sustine ca “genovezul” nu a plecat in voiajul sau de dragul stiintei pure sau din altruism, ci mai degraba pentru a fura din avutul bastinasilor, despre care se auzise ca detin cantitati uriase de aur, pentru a imbogati atat sponsorii cat si pe sine. Columb, intentionat si vadit, a comis un genocid fara precedent impotriva bastinasilor din Caraibe. Reintors in 1493 ca guvernator al noilor tinuturi, “amiralul marilor” a instituit sclavia (encomienda), si exterminarea sistematica a sarmanilor bastinasi numiti Tainos (considerate fiinte animalice si fara suflet), care isi duceau traiul in teritoriile numite astazi Haiti si Republica Dominicana (Espaniola la vremea aceea). Prin politicile sale si in prezenta sa, populatia Taino a fost redusa de la opt milioane la numai trei milioane in numai trei ani (de la 1493 la 1496). Sigur ca nazistii ar putea fi invidiosi pe o asemenea “performanta”. Mai mult, la 1500, cand Columb parasea (fortat) Espaniola, numarul indigenilor scazuse la aproximativ 100,000… In 1542 doar 200 de tainos mai erau inregistrati. Grozavia lui Columb pare cu atat mai tragica cu cat armele de “distrugere in masa” erau la vremea aceea, in principal, sabia si arderea pe rug (in grup pentru eficienta). Dimensiunea macelurilor si si a spectacolelor morbide in care nefericitii tainos erau arsi de vii este greu de imaginat. Patru secole si ceva mai tarziu nazistii au facut cam acelasi lucru; au inlocuit doar sabia si arderea pe rug cu metode mai moderne: glontul si camera de gazare…
Sigur, aparatorii reputatiei lui Columb sustin ca indigenii au murit in masa nu atat din cauza macelurilor, cat din cauza bolilor aduse de catre europeni. W. Churchill riposteaza insa si spune ca si in lagarele deconcentrare multi dintre prizonieri au murit din cauza epuizarii fizico-psihice si a subnutritiei.
Intr-un final, nimeni nu poate contesta faptul ca Cristofor Columb a fost un genial navigator si explorator, poate cel mai important. Un temerar care a schimbat istoria lumii radical. Un om al zilelor noastre ar trebui sa calatoreasca cel putin pana pe Marte pentru a se putea primi aureola lui Columb, desi acest om ar sti cum arata aceasta destinatie in detaliu… Columb habar n-avea unde ar fi trebuit sa ajunga, daramite cum ar fi trebuit sa arate acea destinatie… Dar care, ca si colonizator, a comis (direct si indirect) atrocitati care puteau lipsi din cartile de istorie.

Nu Bruxellesonia, Washingtonia, Vienonia, Moscovonia, Istambulia …

Ce-i care stiu ce inseamna Venezuela, mana sus! Pentru cei care nu stiu, Venezuela in italiana inseamna “Mica Venetie”. Se pare ca Amerigo Vespucci (sau/si Alonso de Ojeda), atingand coastele acestei tari la 1499 d. Hr., si impresionat fiind de locuintele lacustre vazute acolo care ii aminteau de arhitectura venetiana, a denumit acel tinut Venezuela. Mai exista insa o varianta a etimologiei Venezuelei. Un membru al echipajului aceleiasi expeditii sustine ca bastinasii isi denumeau tinutul Veneciuela, si ca actuala denumire a fost de fapt derivata atat din aceasta denumire indigena, cat si din analogia locuintelor lacustre gasite acolo cu arhitectura semi-acvatica a Venetiei.

Acum, ce inseamna Romania? Sau, de unde vine numele de Romania? Bine, nu inseamna “mica Roma”, ar fi fost prea usor… Si nu vine doar de la Roma, Imperiul Roman si romani, si de la faptul ca am stat, ca daci, cateva sute de ani sub dominatie romana, si ne-am unit cultural si biologic cu romanii rezultand faimoasa sinteza daco-romana (desi, in esenta, e puternic legata de toate acestea). Ca daca ar fi fost sa ne schimbam numele cu fiecare “colonizare” de care am avut parte de-a lungul si de-a latul istoriei astazi probabil ne-am fi numit BruxellesoniaWashingtonia; sau, mai devreme, Vienonia, MoscovoniaIstambulia… Ceea ce nu s-a intamplat…

Prima oara am purtat acest nume – oficial – la 1859 cand Al. I. Cuza a realizat mica (dar marea) Unire; si de atunci n-am mai schimbat-o. Pana atunci, dupa cum bine se stie, cele doua tari romanesti existasera separat sub denumirea de Valahia si Moldova.

Numele de Romania exista insa de mai mult de un mileniu si jumatate, utilizat de-alungul vremurilor cu diferite sensuri si conotatii in functie de ce regat il folosea si in ce scop. In secolul al IV-lea d.Hr., Romania apare in cronica Consularis Constantinopolitana (330 d.Hr.), indicand la modul popular, dupa tiparul Galia sau Britania, imperiul roman in totalitatea lui (Orbis Romanus) si, in mod specific, delimitarea de lumea barbara; acest sens s-a pierdut insa imediat dupa caderea Imperiului Roman in secolul al V-lea d. Hr. Pana la 1080 d. Hr. numele de Romania a mai fost utilizat doar in mod exceptional (vezi scrisorile Papei Martin I din anul 665 d.Hr.).

Incepand cu anul 1080 d. Hr. denumirea de Romania a inceput sa fie mai des folosita, desemnand in principal spatiul Imperiului Roman de Rasarit (Bizantul). Pisanii, genovezii si venetienii au utilizat-o frecvent cu mai multe intelesuri, mai ales geografice, dar si politice, in functie de interesele pe care le aveau in zona respectiva. Foarte important, atunci cand se aflau in rivalitate cu Bizantul, venetienii evitau utilizarea acestui nume (cel putin in scrierile oficiale), datorita prestigiului numelui Romania; insa atunci cand s-au aflat in relatii bune cu Bizantul venetienii au inceput a utiliza imediat aceasta denumire… Pentru aceste orase-state italiene Romania includea Grecia, Iliria, insulele grecesti si, fireste, Bizantul propriu-zis.

In scrisorile papale din secolul al XIII-lea d.Hr. adresate imparatului Imperiului Roman de Rasarit, numele de Romania, atribuit aceluiasi Imperiu Bizantin, apare frecvent. Cu mici deosebiri, cruciatii (ca si turcii de altfel) denumeau Romania partea de rasarit a Bizantului; prin urmare, pentru ei Romania insemna Asia Minor (incluzand partea de nord a Siriei), fara Grecia si Bizant (Constantinopole). Geografii arabi in schimb asimilau Romania atat cu teritoriul Italiei cat si cu cel al romanitatii rasaritene in totalitatea ei.

Dupa cea de-a patra cruciada (1204 d. Hr.), conducatorii cruciati l-au inscaunat pe Contele Baldwin al Flandrei ca imparat al “re-descoperitului” imperiu latin, imperiul fiind denumit pur si simplu Romania.  Succesorii acestuia au fost incoronati de catre un Patriarh Latin si au purtat, alaturi de Porphyrogennetos, semper Augustus, titlul de Imperator Romanie. Incepand cu 1204 d. Hr. noul imperiu latin, re-impartit de catre (re) cuceritori, impartire consemnata prin tratatul Partitio Regni Romanie, a purtat denumirea de Romania.

Asadar, dincolo de multiplele intelesuri si interpretari, numele de Romania a fost mai intotdeauna asociat cu prestigiul. Cu mult inainte de caderea Constantinopolului (1453 d. Hr.), la nordul Dunarii un popor se pregatea de preluarea acestui nume… Incepand cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918 pana astazi toata suflarea romaneasca se regaseste, emotional si identitar, sub acest nume. Un nume prestigios, care ne bucura dar ne si obliga…

Nume si tara avem. Oameni destoinici sa le poarte ne mai trebuie…:)

PS: Uitasem de unde ne vine numele. Din cand in cand e buna cate o reimprospatare…

Referinta:

Wolff, R.L., (1948, January). Romania: The Latin Empire of Constantinople. A Journal of Medieval Studies, 23(1), 1-34.

 

 

Hai sa ne imaginam, c-avem aripi si ca zburam

La 24 noiembrie 1859 Charles Darwin publica – in graba – monumentala sa opera “Originea Speciilor”. Cartea aducea in prim plan natura evolutiva – transmutare – a speciilor care, de-a lungul multor generatii, se transforma in altceva (alte specii, de obicei cu potential superior, sau dispar pur si simplu), prin intermediul procesului de selectie naturala. In principiu, indivizii unei specii, in lupta lor pentru supravietuire, dobandesc caracteristici noi care sunt transmise mai departe – prin ereditate, fenomen putin inteles chiar daca recunoscut la vremea aceea – descendentilor, care la randul lor devin mult mai bine inzestrati pentru a supravietui si a se reproduce in continuare. Teoria evolutionista dadea o lovitura crunta creationistilor (mai ales Bisericii) care credeau ca omul si natura in general au fost creati in urma unui plan divin.

Ca o paranteza, teoria evolutionista nu pare insa a fi fost creata (numai) de Darwin. Si cum plagiarismul nu a fost inventat in secolul nostru, nici Darwin nu a scapat de aceasta acuzatie. Dar e greu daca nu imposibil sa-l critici pe Darwin: un om de stiinta rus (scriere apocrifa) chiar spunea ca in Uniunea Sovietica poti sa-l critici pe Darwin, dar nu si Guvernul, iar in Occident poti sa critici Guvernul dar nu si pe Darwin… Exista insa o seama de critici, tocmai din Vest, care sustin ca ideea de evolutie a speciilor, chiar daca sub alta denumire si formulare, a fost mai degraba preluata si imbunatatita de Darwin decat originata de catre acesta. Milton Wainwright de la Universitatea din Sheffield afirma chiar ca aceasta idee nu e deloc a lui Darwin, si ofera multe exemple in acest sens pe blogul lui. Foarte multi autori ai vremii au exprimat idei despre natura evolutiva a vietii inaintea lui Darwin, chiar daca aceste idei nu erau inchegate inca intr-o teorie generala. Se presupune prin urmare ca Darwin, care a avut acces la studiile acestora, s-a inspirat din acesti autori. Interesant, unul dintre acesti autori a fost chiar bunicul lui, Erasmus Darwin, care, la fel ca Jean-Baptiste Lamarck, credea ca generatiile se dezvolta progresiv de la simplu la complex, datorita adaptarii la mediu, si a schimbarilor produse in adulti care sunt transmise urmasilor. Cam acelasi lucru spunea si Darwin …

O simpla coincidenta: in acelasi an 1859 in care Darwin isi publica opera, Al. I. Cuza era inscaunat ca domnitor al Moldovei si Valahiei, consfiintind astfel formarea statului national roman, sub denumirea de Romania. O Romanie neintregita, fara inca multe provincii romanesti, dar o Romanie intr-un final. In fond, formarea Romaniei (sau a natiunilor europene de dupa 1848) prin doua uniri – si separari – succesive arata ca teoria evolutionista a lui Darwin se poate „aplica” cu oarecare success si structurilor sociale. Umanitatea a evoluat de la familie, clan, ginta si trib pana la natiune si, recent in Europa, catre o uniune transnationala, sau chiar catre mult-trambitatul sat global. Sunt tare curios catre ce alta structura ne putem indrepta acum cand am format deja satul global. O fi vorba de satul (sistemului) solar in prima faza, urmat de satul galactic mai apoi?

Fenomenul insa nu este unidirectional, adica structurile sociale nu evolueaza de la simplu la complex intr-un mod ireversibil, ci se produce si in directia opusa, adica “involueaza” de la uniune (sau imperiu) la stat national (disolutia Uniunii Sovietice, Cehia si Slovacia), sau chiar provincie (vezi Kosovo). Asta nu face insa decat sa confirme si mai mult evolutionismul Darwinian in sensul ca atat formarea structurilor superioare cat si disparitia lor fac parte din acelasi proces de selectie naturala (al popoarelor in acest caz).

Ce e insa mai interesant in aplicarea acestei teorii societatilor umane este faptul ca evolutia acestora se produce intr-un timp relativ scurt, adica este observabil. De exemplu, ne-a luat doar cincizeci de ani sa observam segregarea Uniunii Sovietice intr-o sumedenie de state si statulete… Cu mult mai putin decat i-a luat sarpelui (sau pestelui) sa se transmuteze in pasare, adica „aproximativ” cateva zeci de milioane de ani.

Darwin a fost insa foarte precaut cand s-a referit la evolutia omului. In fapt, a evitat cat a putut de mult introducerea “speciei” noastre in teoria sa: referirile sale la om sunt generale si neutre.

Acum, ce-ar fi sa incepem un mega experiment pentru a verifica validitatea teoriei lui Darwin? Experiment indreptat inspre viitor, un viitor tare indepartat. De exemplu, am putea incepe tocmai cu unul din marile visuri ale omului: zborul, dar zborul nemasinizat, prin forte proprii. Asta ar insemna fireste ca in fiecare zi, sa incercam a zbura. Nu trebuie sa sarim de pe blocuri, sau de pe piscurile muntilor, dar putem da din maini precum pasarile, zilnic un minut doua, pentru a stimula acel ceva din noi care ne va ajuta a ne creste aripi in “doar” cateva zeci de milioane de ani. Si pentru ca experimental sa poata fi validat peste cateva zeci de milioane de ani, sa nu uitam a ne insera in testamente indemnarea urmasilor de a practica cu strictete simularea zborului. Restul planetei ramane grupul de control pentru a putea compara rezultatele. Daca ne iese bine: ramanem cu aripile (sau fara) si cu confirmarea sau infirmarea teoriei lui Darwin. Daca nu, nu…:)

“Hai sa ne imaginam, c-avem aripi si ca zburam…” – zicea I.L. Mihalea mai demult

Vorba lunii – martie 2010

Pe 23 martie Barack Obama a reusit sa semneze noua lege a sanatatii din USA, dupa o lupta politica seculara si la propriu si la figurat. Aceasta urmareste, printre multe altele, reducerea costurilor din sistemul de sanatate – duble in USA fata de alte state dezvoltate – si crearea unui sistem de sanatate (mai) accesibil tuturor americanilor. Prin aceasta lege, mai mult de 30 de milioane de americani – cam cat cetatenii Romaniei si Ungariei la un loc – vor avea in sfarsit acces la servicii medicale rezonabile. Practic, legea a diminuat puterea furnizorilor de servicii medicale – mai ales pe cea a asiguratorilor, care nu mai au dreptul de a refuza pacienti deja bolnavi, sau practica preturi nesimtite – si a acordat mult mai multe drepturi cetateanului american de rand.

Intr-un fel, anumite disfunctionalitati din societatea americana erau de-a dreptul ridicole. Adica, mareata America are bani de razboaie dar nu are bani pentru a oferi propriilor cetateni un minim de servicii medicale…

Iata declaratia Presedintelui SUA la semnarea legii, zice-se istorice:

“Here, in this country, we shape our own destiny. That is what we do. That is who we are. That is what makes us the United States of America. And we have now just enshrined, as soon as I sign this bill, the core principle that everybody should have some basic security when it comes to their health care. –President Obama, 23 martie 2010

Cu acelasi prilej, Vice-Presedintele USA  Joe Biden,  crezand ca e auzit doar de Presedinte caruia ii soptea ceva la ureche, a scapat insa pasarica din gura iar mass media a prins-o fireste din zbor; si Biden nu e la prima abatere de acest gen…

“You did it; it’s a big f…ing deal” – J. Biden, 23 martie 2010

J. Biden merita insa circumstante atenuante considerand uriasul efort depus de el si echipa democrata – lupta dura cu republicanii care oricum au votat in bloc impotriva reformei – pana la semnarea legii.

PS: Se pare ca Obama a ascultat de sfatul lui M. Moore din vestita sa scrisoare trimisa Presedintelui la 8 martie 2010, prin care „rebelul” american il soma pe Obama sa reformeze cat mai repede sistemul de sanatate – chiar daca nu l-a angajat pe Moore pe pozitia sugerata in aceeasi scrisoare… 🙂

In tara, cazul Catalin Voicu a dominat media romaneasca prin gravitatea si implicatiile adanci ale acestui caz: politicul, justitia si mediul de afaceri si-au dat mana peste tara pentru a o seca tot mai mult de absolut orice…

Ce spune Catalin Voicu, potrivit stenogramelor din 2009:

“Voicu Catalin: Baga-mi-as p…. in Geoana si cu toti americanii lui, care ni i-a adus la Curtea Suprema, ca multi au dosare. Si cu toate golancile, cu seful organizatiei PSD de la Dolj. Suta aia cu serele, cu tot…Pai, sefa doamna Cristea de la Dambovita, la fel si nu-ti mai dau nume, ca nu-i frumos. Multi! Dom’ne, i-am rezolvat pe toti, dom’ne, ca unde n-a fost loc de rezolvat, am dat suspendare, n-a plecat cu puscarie, altii le-a dat 10 ani, unul dintre avocati zice: „Dom’ne, nu-i e rusine, dom’ne?” „Dom’ne, zic, asta a fost!” (…) Voicu Catalin: …asta, sa ne ajute Dumnezeu, vine turul doi, s-atunci …..se duce la negociere, vreau Internele. Daca nu ma duc la Interne, da….Mazare Alexandru: Eu am vorbit cu Radu…”

Cu un ochi “ma rad”, cu altul plang in hohote… Jenant…