Dimitrie Gusti: Legea paralelismului sociologic

Dimitrie GustiLa Congresul International de la Paris din anul 1937, D. Gusti pledează pentru pentru o viziune şi o abordare sociologică integralistă, totalitară. Sociologul român respinge şi critică de la bun început abordările unilaterale ale sociologiilor pe care le denumeşte parţiale, şi care, confundând partea cu întregul, alocă o pondere asimetrica anumitor factori în detrimental altora[1], argumentând că o asemenea abordare oferă o imagine incompletă a realităţii sociale; după D. Gusti, sociologia, o ştiinţă eminamente a realităţii sociale, trebuie să cuprindă realitatea în totalitatea ei, şi nu părţi sau secvenţe fără nicio legătură cu această totalitate şi cu realitatea însăşi. O altă eroare găsita doctrinelor vremii de către D. Gusti se referă la confuzia dintre fenomenele sociale şi factorii care le condiţionează.

Legea paralelismului sociologic propusă de D. Gusti vine în întâmpinarea acestor două erori, căutând să depăşească limitările conceptuale şi metodologice ale acestor sociologii parţiale. D. Gusti nu este de acord, în principiu, cu adoptarea în sociologia sa a termenilor şi conceptelor provenite din alte câmpuri ştiinţifice, cu precădere a celor din ştiinţele naturii, poziţionându-se, din acest punct de vedere cel puţin, la polul opus paradigmei sociologice pozitive a lui A. Comte (1798-1857). Cu toate acestea, legea paralelismului sociologic este o lege care se referă şi defineşte echilibrul social al unei unităţi sociale sau al societăţii în totalitatea ei.

Pentru D. Gusti, indivizii care compun totalitatea societală nu trăiesc pur şi simplu alături, independent unii de alţii, ci împreună, legaţi unii de alţii şi de corpul social într-o ţesătură ireductibilă la părţile sale componente. Societatea este definită drept “totalitatea autonomă a indivizilor, ce trăiesc laolaltă şi depun ca manifestări de voinţă o activitate economică şi una spirituală, reglementate etico-juridic şi organizate politico-administrativ, condiţionate de cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul pshihic şi cadrul istoric.”[2] Societatea este aşadar o totalitate sintetică ireductibilă la indivizii componenţi, înzestrată cu voinţă (scopuri şi mijloace), care se manifestă în patru dimensiuni, condiţionată de asemenea de patru cadre specifice. [Read more…]