Dimitrie Gusti: voinţa socială

Dimitrie GustiSistemul sociologic gustian, considerat pe bună dreptate ca făcând parte din categoria sistemelor sociologice voluntariste, acordă un loc primordial voinţei sociale. Precizând de la bun început că “elementele esenţiale ale unui lucru formează natura sa” – Herseni, 1937, 145   apud Gusti [1910], Despre natura vieţii sociale, în revista Cultura Română, Nr. 1-2 –, D. Gusti susţine că voinţa socială, ca element fundamental al societăţii[1], reprezintă natura însăşi a societăţii.

Făcând abstracţie de dezbaterile legate de determinismul (libertatea voinţei), originea şi caracterul esenţialist al voinţei sociale, problematica voinţei sociale este legată de fenomenele psihice colective şi, mai departe, de raportul dintre individ şi societate. Traian Herseni (1937) reitereaza faptul că sociologia interbelică pendulează între două curente diametral opuse: 1) curentele individualiste, care nu văd în societate decât suma indivizilor care o compun; şi 2) curentele integraliste, care consideră societatea ca o realitate superioară, ireductibilă la suma indivizilor. Această realitate duală se reflectă şi în sfera vieţii sufleteşti, unde psihihismele individuale şi colective reprezintă două realităţi distincte sau, uneori, complementare (Herseni, 1937, 146).

Şcoala sociologică de la Bucureşti depăşeşte această eternă dihotomie – refuzând încă o dată “sociologiile parţiale” – susţinând că atât individul, cât şi societatea nu sunt decât două faţete ale unei singure realităţi. Ca atare, presupusa dualitate sufletească, individuală şi socială, se topeşte în cadrul aceleiaşi realităţi sufleteşti, reprezentând unul şi acelaşi lucru. Voinţele individuale şi sociale suferă acelaşi proces de contopire astfel că “nu există o voinţă socială în afară de voinţele individuale, dar voinţa indivizilor este de structură socială” (Herseni, 1937, 146). [Read more…]

Dimitrie Gusti: unităţile sociale

Dimitrie GustiD. Gusti (1942) afirmă că problema centrală şi obiectul propriu-zis al sociologiei “este felul cum se prezintă viaţa socială sub forma de unităţi sociale.” Dacă cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti ca o recunoaştere a contribuţiei  aduse de Şcoala Sociologică de la Bucureşti sociologiei universale, nu ar fi fost deturnat de evenimentele istorice tragice din preajma celui de-al doilea război mondial, problema unităţilor sociale ar fi constituit probabil unul din subiectele centrale ale acestui congres.

De altfel, înainte de acest moment,  în cadrul Congresului Internaţional de Sociologie de la Bruxelles din anul 1937,  D. Gusti, accentuând importanţa unităţilor sociale, arăta că acestea se împart, “dupa gradul de consistenţă, obiectivare si durabilitate” (Gusti si Herseni, 1940, 378),  în trei mari categorii : 1) comunităţile; 2) instituţiile; si 3) grupurile.

Dar, unităţile sociale nu pot fi întelese fără stabilirea raporturilor dintre trăsăturile psihice fundamentale ale omului şi societate. Dincolo de interacţiunile fizice sau vag psihice cu Universul, omul posedă conştiinţă de sine, adică acea stare care-i conferă întrepătunderea cu propria fiinţă, cu identitatea şi finalitatea ei. Din conştiinţa de sine izvorăsc trei afecte care influenţează decisiv raporturile omului cu mediul exterior. Iubirea de sine – deosebita de egoism – asigură viaţa lăuntrică, subiectivă, pe când simpatia proiectează fiinţa în afara eului, înlesnind întâlnirea (întovărăşirea) şi chiar identificarea ego-ului cu alter ego-ul, adică tocmai apariţia a priori a vieţii sociale. Tot conştiinţa de sine introduce mirarea faţă de corola de minuni a lumii, smerenia în faţa marilor mistere cosmice, adică spiritul religios, substratul subiectiv al vieţii religioase (Gusti si Herseni, 1940, 375).

Aşadar, omul este o fiinţă socială încă dinainte de a participa la orice activitate interumană, întrucât substratul său psihic, constituţia sa sufletească, definită de conştiinţa de sine şi de cele trei afecte insotitoare, este socială înaintea oricarei experienţe. În baza acestui apriorism sociologic, întovărăşirea ulterioară cu celălalt prin intermediul simpatiei, conduce la apariţia faptului social prin asociere, adică a elementului fundamental al societăţii. Din acest punct de vedere, unitatea socială, ca formă elementară a vietii sociale, reprezintă orice grupare de oameni legaţi între ei prin cele trei afecte fundamentale, împărtăşind o viaţă comună şi unitară (Gusti si Herseni, 1940, 376). [Read more…]