Câteva repere ale preistoriei basarabene: prima perioadă a fierului (I)

Culturi din perioada hallstattiană timpurie.În prima perioada a fierului (sec. XII-VII î. Cr.), numită şi hallstatul timpuriu, asistăm  la pătrunderea triburilor indo-europene nomade de crescători de animale dinspre est, din uriaşul creuzet euroasiatic, triburile cimeriene şi scitice constituind entităţile cele mai reprezentative ale acestei patrunderi, acestea fiind şi primele etnonime, legate de aceste locuri, menţionate de istoria scrisă care tocmai începea; dar şi dinspre estul, centrul  şi sudul spaţiului carpato-dunărean, de unde elemente etnice tribale ale ”blocului tracic” (apud Ion Nestor, p. 318) îşi fac apariţia în acest teritoriu.

Lumea tracilor timpurii (sau prototracii), fără a fi una omogenă, existând deosebiri mai ales între tracii de nord din bazinul carpatic şi tracii de sud din bazinul balcano-dunărean, dar cu o cultura materială şi spirituală unitară în comparaţie cu cea a triburilor înconjurătoare, prin trei valuri succesive de migraţie a produs, prin procesul de hallstattizare, o reformaă etno-culturală profundă în tot spaţiul de la est de Carpaţi şi ţn spaţiul pruto-nistrean, având drept rezultat formarea mai multor noi culturi.

Astfel, în spaţiul dintre Prut si Nistru, între secolele XII si X î.Cr. se constituie şi înfloresc culturile Chişinău-Corlăteni (în regiunea de silvostepă) şi Tămăoani-Holercani-Hansca (în raioanele periferice ale zonei de silvostepă).

Amplasate în locuri deschise, în preajma râurilor, aşezările acestor culturi se întindeau pe suprafeţe mici (sub 1 ha) şi mijlocii (2-5 ha), arareori extinse pe arii mai mari (19-40 ha), acolo unde, probabil, funcţionau centrele economice şi culturale. Casele erau construite pe o structură din lemn, cu acoperiş în două pante, cu pereţi din nuiele împletite pe care se adăuga un strat de lut. Podeaua era bătătorită, iar pentru încălzire şi ventilaţie aceste locuinţe erau prevăzute cu vetre şi cuptoare (Istoria Moldovei: Epoca preistorică și antică, 2010, pp. 340-341). [Read more…]

Acum ştie cine este. Când conduce, horeşte…

Grigore Lese-Acum stiu cine suntLa răspântia vremurilor tulburi în care ne aflăm, am crezut şi eu la un moment dat că nu vom şti, ca neam vechi şi încercat, să alegem încă o dată calea cea bună şi dreaptă, singura care ne poate asigura dăinuirea şi împlinirea lumească şi cerească în deplină libertate şi cunostinţă de ceea ce suntem.

În tămbălăul ultimilor 24 de ani nu m-au răvăşit niciodată în intimitatea mea nevoile cotidianului, atât de hulite azi. Am înteles de multă vreme că suferinţa venită din lipsuri lumeşti e trecătoare, e doar o furtună de vară de care scapi uşor dacă îţi vezi de drum. Am înteles la timp că, în ciuda a ceea ce se spune, avem mult mai multe decât au avut stramoşii noştri. N-am jelit nicicând de lipsa banilor, n-am facut nicicând din asta un caz. Când n-am avut bani am avut dragoste şi libertate, oameni dragi în jur, cer şi mare albastră în jos şi în sus, un suspin, o ceteră, un părinte, un prieten, o iubită.

Birocraţia, hulită şi ea, nu m-a deranjat niciodată pentru ca niciodată nu mi s-a părut greu să scriu ceva pe o hârtie, sau să mă deplasez dintr-un loc într-altul. Niciodată nu m-am grăbit. Eram oare prea tânăr? Manelele nu m-au stingherit pentru că nu le-am ascultat, aşa cum nu m-au stingherit nici personajele şi emisiunile căzute din televiziuni; pentru că nu m-am uitat la ele. Şi-apoi, trăim în Lume nu în Rai, m-aştept să mai fie şi rău nu numai bine. Am muşcat din măr; dar mai avem şi-o cruce cu care să biruim.

Un singur lucru însă m-a izbit. Începutul de moarte din satul românesc. Muzeificarea lui. Discoteca care a înlocuit duminica horei şi-a-nvârtitei. Milioane de copii plecaţi la cules prin depărtări, în loc s-arunce cu seminţe pe pământurile lor. Milioane de copii în pantaloni albaştri care nu mai ştiu ce e aia o ie; că le e rusine de ea. Milioane de copii care n-au mai vrut să fie ca părinţii si străbunii lor; ci ca modelele de pe telesticla din fiecare casă: fotomodele, telefotonovele, manelomodele. Lepădarea şi acedia… Semne ale dispariţiei; iar asta m-a înspăimântat cumplit.

Dar, ca orice spaimă, trece. Am avut norocul să vad semnele bune, să-nvăţ să le văd. Semne de regenerare şi revitalizare a neamului, care-au început sa încolţească precum seminţele. Iar unul dintre aceste semne-seminţe, care-mi dă curajul să sper la bine şi frumos este inconfundabilul Grigore Leşe.

În luna lui Undrea a anului trecut, Grigore Leşe şi-a lansat cartea intitulată Acum ştiu cine sunt, arătând că nu este doar un „rapsod popular”, aşa cum câţiva răutacioşi de meserie au tot insinuat, ci şi un om care ştie „sa horeasca” şi numai în cuvânt scris. În hora de cuvinte, simple, neaoşe şi sincere, autorul ne prezintă, prin episoade bine alese, repere semnificative ale vieţii lui. O viaţă nedesfăcută niciunde şi nicicând, nici acum trăind la oras, de lumea satului din Ţara Lăpuşului unde s-a ivit pe lume… Satul şi ţăranul sau „păcurariul” român reprezintă pentru G. Leşe fibra cea ma mai sănătoasă a spiritualităţii sale, ceea ce este el în adevăr. Nimic nu se întâmplă în lumea lui Grigore Leşe, chiar şi în lumea sa actuală, urbană, fără legatură cu suferinţele, bucuriile, datinile, tradiţia, sărbătorile şi misterul satului şi a oamenilor din el.

Locurile în care a copilărit şi crescut, precum şi plaiurile pe unde a hălăduit mai tărziu în căutare de hori româneşti autentice, aparţin unei lumi sacre, tainice, încărcate de semnificaţii. Bunăoară, plecând din Idicel Pădure – un loc ascuns din Mureş – G. Leşe întelege că ura faţă de noi înşine trebuie depăşită, vindecată prin dragoste.

„Când am plecat din Idicel Pădure, am lăsat în urma mea uliţele şi crângurile sufleteşti. Oamenii de aici m-au făcut să simt singuratatea şi singularitatea locului. Şi am înţeles încă ceva: că cine urăşte România pe sine se urăşte.” [Read more…]