Câteva informaţii despre colonii, pax britannica şi război

Toată lumea ştie că una dintre cauzele principale ale declanşării primului mare război mondial (Marele Războiu) a fost neînţelegerea Marilor Puteri în ceea ce priveşte distribuţia dominaţiei coloniale. În volumul „Sociologia războiului” (Sociologia militans) a distinsului sociolog Dimitrie Gusti, se găsesc câteva date, mai mult decât grăitoare, cu privire la situaţia coloniilor înainte de Marele Războiu şi despre război, în general.

Statistica colonii 1910-Sociologia militans

În tabelul de mai sus, putem remarca uriaşele întinderi coloniale ale Angliei, în comparaţie cu toate celelalte puteri europene. Pentru elocvenţa tabelului extras din cartea lui D. Gusti, i-am adaugat o nouă coloană în care am prezentat „numărul de Românii” deţinute de fiecare stat în parte (suprafaţa colonială împărţită la suprafaţa României). Aşadar Anglia stăpânea în 1910 nu mai puţin de 123 de Românii, în timp ce „sărmana” Italie doar două. În aceeaşi perioadă, Franţa se mulţumea cu 25 de Românii, iar Germania cu 11. Mai măruntele Belgia, Olanda şi Portugalia aveau în posesie, 10, 9 şi respectiv 9 Românii. Evident că Germania şi Italia, la mărimea şi puterea lor economică şi militară, erau cele mai frustrate. La acea vreme, România avea doar o Românie, şi aceea neîntregită…

Părea destul de limpede că Anglia nu va putea menţine această stăpânire teritorială uriaşă, fără a întâmpina opoziţia celorlalte puteri. Ceea ce s-a şi întâmplat prin izbucnirea Marelui Războiu. A existat însă şi o opoziţie internă împotriva anexării de noi şi noi provincii, venită mai ales din partea adepţilor ideilor liber schimbiste, care susţineau că Anglia poate beneficia de toate avantajele comerţului cu coloniile, fără a se implica în administraţia lor. Acest grup (Disraeli, Gobden, Gladstone) se împotrivea anexării noilor colonii, susţinând chiar părăsirea vechilor colonii (în acest caz se refereau, mai ales, la India). Atitudinea explică, bunăoară, faptul că Anglia a refuzat de două ori (1859 si 1871) înglobarea (protectoratul) insulelor Fiji în imperiul britanic, deşi locuitorii insulelor o cereau insistent. Totuşi, Insulele Fiji au trecut sub protectorat englez în 1874, dobândindu-şi independenţa aproape 100 de ani mai târziu, în anul 1970.

Curentul împotriva perpetuei extinderi coloniale engleze este reliefat de cartea lui Norman Angell (1872-1967), Marea Iluzie (The Great Illusion, publicată în 1910, care includea şi vestitul pamflet „Iluzia Optică a Europei”, publicat în anul precedent). Gânditorul şi politicianul englez afirma că atunci când Germania a anexat Alsacia, niciun german nu a câştigat o singura marcă; în general, orice anexare teritorială nu aduce niciun beneficiu cetăţenilor naţiunii expansive. N. Angell povesteşte şi o anecdotă inspirată, menită să demonstreze tezele sale, incluzând între aceste teze mai ales dezavantajele cunoscutei „pax britannica”. În timpul jubileului reginei Victoria, în faţa cortejului jubiliar, un sărac englez „jubilează”:

„Posed Australia, Canada, Neo-Zelanda, Indiile, Birmania, Insulele pacifice, – şi cu toate acestea mor de foame, îmi lipseşte până şi o bucată de pâne. Sunt cetaţeanul celei mai mari puteri a lumei moderne, eri am fost nevoit însă să cer de pomană unui negru sălbatec, care m’a refuzat cu dispreţ.” [Read more…]

Migraţia internă a basarabenilor în anii ’30 ai secolului XX (II-Odiseea lui Terente Cazacenco)

Plugari-Sursa IICRAfară de zona Bucureştilor, mulţi basarabeni au migrat în căutarea unei surse de venit care să le asigure supravieţuirea, în Dobrogea. Aceste călătorii întinse pe mulţi ani, precum la nisiparii din jurul Bucureştilor, erau de cele mai multe ori sezoniere; alteori însă migranţii se stabileau cu toată familia pe pământurile arse de soare şi de vânt, dar roditoare ale Dobrogei.

Viaţa lui Terente Cazacenco[1], născut în anul 1905 la Sofian, judeţul Ismail, reprezintă o mărturie elocventă şi plastică a zbaterilor basarabenilor în alte provincii ale României Mari. Născut într-o familie ţăranească numeroasă, cu înca opt fraţi de hrănit, a deprins de mic lucrul pământului şi creşterea vitelor. Puţinătatea pământului familiei – doar cinci hectare – l-a făcut însă – şi pe unii din fraţii lui risipiţi prin ţară – să renunţe la cultivarea propriului pământ în cadrul nucleului familial, şi să plece în ţară, în căutarea unui trai mai bun. De copil a lucrat ca zilier agricol la munca ogorului prin satele învecinate, sau ca slujitor la diverşi stăpâni în Ismail. Deşi a încercat să rămânî în preajma satului natal, constrângerile materiale l-au indepartat de multe ori departe de casa părintească.

Iubind caii şi având o rudă la Bazargic, la numai 15 ani se angajează ca vizitiu la un proprietar local, slujind cu devotament vreme de patru ani. Este dat afară pe nedrept, pe motiv că trăsura s-ar fi stricat din cauza lui, reţinându-i-se şi salariul: „Dar cu omu bogat nu te poţi pune împotrivă, că pân la urmă, te rămâne.”[2] Munceşte apoi ca un rob, prost plătit, timp de doi ani ca hamal la un siloz la Caraomer. Este găsit la o fabrica de tutun, apoi la o fabrică de cherestea din Medgidia. Nu i-a plăcut niciodata  „munca la bandă”, aşa că se întoarce la coarnele plugului, slujind la o moşie din comuna Băltăgeşti, judeţul Constanţa.

Chemat la oaste în anul 1927 acesta îşi onorează datoria faţă de ţară la Sibiu, unde mai rămâne după lăsarea la vatră, lucrând ca muncitor în turnătorie, salahor, zilier sau comisionar. Cu banii strânşi se reîntoarce la Sofian, dar bruma de bani strânsă la Sibiu se termină repede, şi este nevoit să plece din nou în ţară. Terente Cazancenco este găsit acum la Buzău unde practică o serie de alte meserii, ca frământător de pâine, portar de imobil şi tăietor şi cărător de lemne. Nesiguranţa vieţii îl azvârlă la Bârlad, unde munceşte doi ani la îndiguirea râului oraşului, apoi ca slujitor la potentaţii urbei. Cu banii obţinuţi se întoarce la Sofian, unde se însoară, şi încearcă din nou să trăiască din pământul care îi revine – un pogon şi jumătate – dar seceta şi puţinătatea ogorului îi zădărnicesc aceste planuri. Doi copii îi mor de pelagră, transformând odiseea basarabeanului într-o adevarată tragedie.

Mânat de foame, îşi lasă femeia sa ingrijeasca de tarina lor si pleaca din nou in lume. In 1932 este gasit in insula Ostrovul Caslitei, judetul Tulcea, in calitate de pionier, destelenind sapte pogoane de stuf, semanand cereale si durand o cabana, traind in saracie, „cum a dat Dumnezeu”[3]. In 1934 revarsarea apelor Dunarii inunda Ostrovul Caslitei, fiind salvat de remorcherele autoritatilor dupa cateva zile. Terente salveaza resturile de lemn ramase si pleaca cu ele in satul nevestei, Baimaclia, judetul Cahul, unde injgheaba o locuinta, si aceasta mistuita de un incendiu in anul 1936. [Read more…]

Migraţia internă a basarabenilor în anii ’30 ai secolului XX (I)

Romania MareExcedentul demografic sătesc, puţinătatea pământului agricol, spargerea relaţiilor tradiţionale datorită intensităţii proceselor de urbanizare, seceta din anul 1932 care a accentuat sărăcia rurală mai ales în judeţele din sudul Basarabiei, dar şi un oarecare spirit de aventură, au generat un fenomen de migraţie al basarabenilor către celelalte provincii ale României Mari, cu precădere către Dobrogea şi capitala Bucureşti.

În jurul Bucureştilor, în zona Dudeşti-Pulberărie, întâlnim în anii ’30 ai secolului XX o adevarată industrie a nisipăriilor, aşezate de-o parte şi de alta a şoselei. Majoritatea „salahorilor” sunt „ruşi”, adică basarabeni, lucrători cu ziua, şi angajaţi datorită calitaţilor lor fizice superioare atât de necesare unei munci, adesea primejdioase, desfăşurate în condiţii solicitante şi anevoioase[1].

Patronul, numit „stăpân” de lucrătorii basarabeni, este omul cu stare din Bucureşti, cu vile la Eforie şi Timiş, copii trimişi la studii în străinătate, soţie mondenă care stă la „blockhouse”, şi amantă englezoaică, unguroaică sau şansonetistă adunată din vreun local de noapte[2]. De obicei, stăpânul mai are, pe lângă nisipărie, şi o cărămidărie. Afacerea nisipăriei nu necesită vizite prea dese deoarece afacerea merge aproape singură sub conducerea unui vătaf. Atunci când patronul vine în vizită la nisipărie, pe neaşteptate, cu limuzina, acesta este distant, se uită în treacăt la salahori, vorbind succint numai cu vătaful[3].

Vătaful nisipăriei are un comportament tiranic, de multe ori sălbatic şi iresponsabil, „…taie şi spânzură, e stăpân, e de toate”[4]. Nu sunt puţine cazurile în care, din cauza vătafului, se înregistrează accidente de muncă sau chiar moartea lucrătorilor basarabeni. Forţaţi să sape în burta malului (pentru o mai mare productivitate), mulţi salahori îşi găsesc sfârşitul sufocaţi de pământul care se surpă peste ei[5].

Basarabenii se aduc unul pe altul la aceste nisipării. Lucrând de obicei sezonier, de primăvara până toamna, nisiparii îşi petrec iernile în satul natal. În timpul ceasurilor lungi de iarnă, la taifas, la un pahar de rachiu, povestesc consătenilor cum se munceşte la nisipării, şi cum se plateşte acolo. Deşi de multe ori poveştile sunt înfrumuseţate, câştigurile exagerate[6], se găsesc destui amatori să creadă aceste istorisiri, şi, împinşi de foamete şi sărăcie, îşi iau inima-n dinţi şi pleacă primăvara către zona Dudeşti-Pulberărie.

Din localitatea Caplan, judeţul Cetatea-Albă, flăcăi de 15-16 ani pleacă la nisipării căţăraţi pe tampoanele trenurilor, cu trăsuri de cai, sau chiar pe jos, rugându-se de camionagii să-i ducă înspre Capitală. Ajunşi acolo, chiar dacă sunt platiţi cu mult mai puţin decât se aşteptau, aceştia spun „că de întors nu aveai unde te întoarce. Pe tren de te puneai nu te ducea, că nu aveai cu ce-l plăti”[7]. Unii vin la nisipării 2-3 ani, alţii chiar 5-6 ani la rând.

Toţi spun că vin la nisiparii de sărăcie. Filip Carabulea, un baărbat de 30 de ani, precizează cu un glas melodios şi cu puţine accente slave:

„Dă sărăcie, că veţi fi chipuind dumneavoastră ce greu e să laşi părinţii nevoiaşi, fămeia şi copiii singuri. Vine câmpul şi – secetă ori mană – tot trebue să ieşi la câmp. Dacă părinţii sunt bătrâni prea, copiii micşori, se cade singur lucru de făcut, să aduci oameni cu ziua. Am primit carte de la Caplan şi spun că şi de nu se face nimic, ei tot au făcut ce-a trebuit pentru arat şi semănat. Dar dacă n’o vrea Vlădica, n’o vrea![8].

Munca la nisipării nu este întotdeauna nici garantată, nici profitabilă. Datorită excedentului de forţă de muncă se dau probe de muncă, unii dintre lucrători rămânând mai departe şomeri. Unul din flăcăii de 15-16 ani, Chririlă Moruz, mărturiseşte:

„Nici nisipul nu mai e socoteală. Ai muncit un an, doi şi a treia primăvară când mai vin şi alţi noi, te pomeneşti că nu te alege pe tine din ăi mulţi. Îi alege pe ăi mai voinici. Îi întoarce, îi sună, îi întoarce la târnăcop, la lopeţi şi îi opreşte pe ăi mai teferi şi mai graşi, parcă numai ei au suferit de sărăcie”[9]. [Read more…]

Ce ţi-e şi cu procentele astea!

Nivelul baterieiAm avut multe telefoane mobile până acum. De la cele „fără nume”, la mâna a doua, până la cele mai de la vârful gamei, incluzând aici şi mai-mândrele şi mai-râvnitele telefoane produse de Apple. Toate au mers bine în felul lor, şi toate au mers rău, tot în felul lor. Ce-avea unul n-avea altul, ce-avea altul n-avea celălalt şi tot aşa.

Ceea ce m-a nemulţumit însă la toate a fost bateria, cu precădere la telefoanele făcute în ultimii ani. Nu numai că toate bateriile au fost o glumă, că n-au ţinut niciodată cât recomandau specificaţiile tehnice, dar pe deasupra, mă mai şi înşelau. M-am uitat mereu la procentele care indică gradul de consumare al bateriei. Niciodată egale între ele aşa cum scrie la carte. Dacă primele 50-80 de procente se consumă (relativ) uniform, ultimele 20 defel. Cum ar veni, aşa cum se întâmplă la telefonul pe care-l folosesc acum, ultimele 20 de procente difera de primele 20, în sensul că la 14 procente fix telefonul se închide. Aşadar procentele din intervalul 0-20 nu sunt egale cu procentele din intervalul 80-100, deşi aşa ar trebui pentru ca ştiinţa matematică şi tehnică să fie ştiinţă şi nu ghiceală. [Read more…]

„Împleticismul” şi „papă-laptismul” copiiilor mult-prea modernizaţi

Constantin Brancusi-Cap-de-copilDe-a lungul anilor am observat capacităţile fizice ale copiiilor din “civilizatul vest” de peste Ocean, în care trăiesc încă, temporar. „N-am crezut s-ajung vreodată” ca, într-un imperiu al bunăstării materiale – aşa cum trâmbiţează bietele statistici – să constat că natura fizică a copilului a coborât atât de mult. Îmi trec prin faţa ochilor mai mult copii schilodiţi de tablete, şi orbi de televizor.

I-am vazut gâfâind moşeşte şi asudaţi, de parcă ar fi mers pe jos pana la Roma, dupa o banală tură de teren de tenis de câmp, şi aia alergată aproape şerpeste, cu picioarele târâite. Copii care nu pot face un exerciţiu fizic obişnuit. Nu pot să-şi atingă vârfurile picioarelor fără să îndoaie mult prea păcălitor genunchii. Alergări, cum spuneam, de târâtoare, cu genunchii atârnând precum pietrele de moară din poveste, la vârsta la care ar trebui să zboare ca vântul. Mai rău, îmi spunea cineva că un studiu ne spune că puştii vremurilor de azi, nu-şi mai simt instinctual mărimea corpului, şi nici nu mai apreciază corect spaţiul din jurul lor – în completare la cosmofobia generalizată –, existând pericolul ca aceştia să se izbească adesea cu capul de tocurile uşilor, sau să dea în gropi, ca proştii. În comparaţie cu generaţia mea (bunăoară, îmi amintesc cu plăcere că in copilărie nu cunoşteam mersul, doar fuga, si că stăpâneam ca nimeni altul aburcatul în copacii cei mai falnici, urseşte sau nu) cei noi sunt blegi, împleticiţi, papă-lapţi…

N-am nimic nici cu devenirea jocurilor, atâta timp cât acestea există! Recunosc ca fiecare generaţie are jocurile ei, că jocul suferă transformări în vreme, neaşteptându-mă, aşadar, ca jocurile copilăriei mele să coincidă cu cele din ziua de azi. Deşi, cu regret spun, măcar miezul jocurilor noastre tradiţionale, cele care ajută la o creştere armonioasă, vioaie şi, de ce nu, identitară a copiilor, ar fi trebuit să fie transmise cumva de părinţi. Dar, asta e (sic), se pare că alte „autorităţi” ne educă prichindeii, în mai mica măsură părinţii (cei slabi)… În acest fel, şi jocurile care sprijină creşterea viguroasă a copiilor noştri dispar văzând cu ochii, fiind înlocuite tot mai mult, dacă nu exclusiv, de jocurile… virtuale!

Impresia mea e că mişcarea autentică, bărbătească, atât de necesară copiilor, m-aş grăbi să adaug, a dispărut; cum spuneam, la fel şi jocurile. Dar ce fac alţii, ce-au făcut, fie treaba lor! Tristeţea mea se referă însă la faptul că „împleticismul” şi „papă-laptismul” copiilor a fost importat şi în România. Iată ce declară Eva Tofalvi, ce-a mai bună sportivă din România la Olimpiada de la Soci:

„Pentru că părinţii au impresia că vor doar binele copiilor lor, dar de fapt nu fac decât să le dea să mănânce mult, cât mai multe bunătăţuri, dar nu-i lasă să facă efort fizic. Iar organismul are mare nevoie de mişcare. Eu îmi dau seama că părinţii se gândesc la copiii lor şi preferă să-i ţină în casă în faţa unui calculator, dar asta nu e o soluţie. Că sunt buni la informatică, dar mor la 45 de ani de infarct şi au colesterorul 300. Acesta este viitorul unui asemenea copil. Şi nu este deloc greu să fii sănătos. Pentru că nu toată lumea trebuie să facă sport de performanţă. Poţi să faci sport de plăcere, pentru sănătatea ta”. [Read more…]