Câteva informaţii despre colonii, pax britannica şi război

Toată lumea ştie că una dintre cauzele principale ale declanşării primului mare război mondial (Marele Războiu) a fost neînţelegerea Marilor Puteri în ceea ce priveşte distribuţia dominaţiei coloniale. În volumul „Sociologia războiului” (Sociologia militans) a distinsului sociolog Dimitrie Gusti, se găsesc câteva date, mai mult decât grăitoare, cu privire la situaţia coloniilor înainte de Marele Războiu şi despre război, în general.

Statistica colonii 1910-Sociologia militans

În tabelul de mai sus, putem remarca uriaşele întinderi coloniale ale Angliei, în comparaţie cu toate celelalte puteri europene. Pentru elocvenţa tabelului extras din cartea lui D. Gusti, i-am adaugat o nouă coloană în care am prezentat „numărul de Românii” deţinute de fiecare stat în parte (suprafaţa colonială împărţită la suprafaţa României). Aşadar Anglia stăpânea în 1910 nu mai puţin de 123 de Românii, în timp ce „sărmana” Italie doar două. În aceeaşi perioadă, Franţa se mulţumea cu 25 de Românii, iar Germania cu 11. Mai măruntele Belgia, Olanda şi Portugalia aveau în posesie, 10, 9 şi respectiv 9 Românii. Evident că Germania şi Italia, la mărimea şi puterea lor economică şi militară, erau cele mai frustrate. La acea vreme, România avea doar o Românie, şi aceea neîntregită…

Părea destul de limpede că Anglia nu va putea menţine această stăpânire teritorială uriaşă, fără a întâmpina opoziţia celorlalte puteri. Ceea ce s-a şi întâmplat prin izbucnirea Marelui Războiu. A existat însă şi o opoziţie internă împotriva anexării de noi şi noi provincii, venită mai ales din partea adepţilor ideilor liber schimbiste, care susţineau că Anglia poate beneficia de toate avantajele comerţului cu coloniile, fără a se implica în administraţia lor. Acest grup (Disraeli, Gobden, Gladstone) se împotrivea anexării noilor colonii, susţinând chiar părăsirea vechilor colonii (în acest caz se refereau, mai ales, la India). Atitudinea explică, bunăoară, faptul că Anglia a refuzat de două ori (1859 si 1871) înglobarea (protectoratul) insulelor Fiji în imperiul britanic, deşi locuitorii insulelor o cereau insistent. Totuşi, Insulele Fiji au trecut sub protectorat englez în 1874, dobândindu-şi independenţa aproape 100 de ani mai târziu, în anul 1970.

Curentul împotriva perpetuei extinderi coloniale engleze este reliefat de cartea lui Norman Angell (1872-1967), Marea Iluzie (The Great Illusion, publicată în 1910, care includea şi vestitul pamflet „Iluzia Optică a Europei”, publicat în anul precedent). Gânditorul şi politicianul englez afirma că atunci când Germania a anexat Alsacia, niciun german nu a câştigat o singura marcă; în general, orice anexare teritorială nu aduce niciun beneficiu cetăţenilor naţiunii expansive. N. Angell povesteşte şi o anecdotă inspirată, menită să demonstreze tezele sale, incluzând între aceste teze mai ales dezavantajele cunoscutei „pax britannica”. În timpul jubileului reginei Victoria, în faţa cortejului jubiliar, un sărac englez „jubilează”:

„Posed Australia, Canada, Neo-Zelanda, Indiile, Birmania, Insulele pacifice, – şi cu toate acestea mor de foame, îmi lipseşte până şi o bucată de pâne. Sunt cetaţeanul celei mai mari puteri a lumei moderne, eri am fost nevoit însă să cer de pomană unui negru sălbatec, care m’a refuzat cu dispreţ.”

O alta informaţie oferită în cartea lui D. Gusti, deosebit de interesantă, se referă la raportul dintre durata păcii şi a războiului. De exemplu, citându-l pe Valbert (citat de I. Novicow), un pasaj din „Sociologia militans” ne spune că în perioada 1696 î.Hr – 1861 d.Hr., adică pe întinderea a 3.357 de ani, omenirea a înregistrat 227 de ani de pace şi 3.130 de ani de războaie (un an de pace la treisprezece ani de războaie). În perioada 1500 î.Hr – 1860 d.Hr. au fost încheiate 8.000 de tratate de pace.

„Pacea eternă” gândită de I. Kant nu a fost decât un şir lung de mărgeluţe de sticlă în trena nesfârşită a războaielor. Războaiele nu s-au încheiat nici azi, pacea eternă rămâne o iluzie. Unele ţări sângerează sub ochii noştri, plâng, nu ştiu încotro s-o apuce, dar ştiu că oareunde trebuie s-o apuce.

Nu se mai recunoaşte nimeni azi ca fiind o colonie a cuiva; termenul e peiorativ, desuet. Gânditorii englezi menţionaţi mai sus aveau dreptate: ca mare putere nu mai trebuie să stăpâneşti (direct, prin administraţie proprie) ca să-ţi atingi obiectivele economice şi culturale. Dominaţia (ca şi războaiele „dronice”) continuă azi, difuz, mocnit, sub o mantie democrat-civilizată, în numele a ceva…

Comments

  1. Bune aceste informatii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: