Migraţia internă a basarabenilor în anii ’30 ai secolului XX (III)

Casa taraneasca in BasarabiaDobrogea, reconstruită pe ruinele bordeielor turceşti, unde în anii ‘30 reînfloriseră satele si târgurile româneşti[1], avea mare nevoie de mână de lucru care să servească potenţialul agricol uriaş al unui pământ mănos şi binecuvântat de Dumnezeu. Dacă păstorii de oi ajunşi în Dobrogea pentru a acoperi necesarul de forţă de muncă din sectorul creşterii animalelor  erau originari din Transilvania, atunci, într-o firească migraţie internă, muncitorii agricoli meniţi să ajute pământul dobrogean să rodească proveneau, mai ales, din sudul Basarabiei. Uneori şi meseriaşii (lemnari, cizmari etc.) din aceste locuri, negăsind de lucru acasă, sau forţaţi de salariile mizere, luau şi ei calea Dobrogei[2]. Situaţia era similară în aproape toată Basarabia, cu diferenţa că ţăranii din centrul şi nordul provinciei (judeţele Lăpuşna, Orhei şi Bălţi) migrau cu precădere în Moldova, Muntenia şi Transilvania[3].

Exodul basarabenilor în căutare de muncă în locurile unde în neolitic înfloreau culturile Hamangia sau Gumelniţa se făcea – în perioadele de secetă mai ales, dar nu numai – în mod organizat. Cei care aveau ceva bani se adunau în grupuri de câte 6-8 persoane şi, plătind un căruţaş, ajungeau în Dobrogea; cei fără bani mergeau pe jos până acolo, făcând din judeţele Tighina sau Cetatea Albă 12-14 zile[4]. Muncitorii agricoli erau recrutaţi de către proprietarii de ferme prin intermediul oficiilor de plasare din Tighina, Cetatea Albă şi Ismail, caz în care aceştia plăteau inclusiv transportul pe calea ferată din Basarabia până în Dobrogea[5].

[Read more…]