„Salvarea” de moştenire. (Dar, pe copii, de ce nu i-aţi învăţat?)

Ulita copilariei dupa Ionel TeodoreanuDe multe ori, tăcerea e de aur. Ar fi fost, poate, mai bine să tac. Alteori însă, lucrurile trebuie spuse pe nume, arama trebuie dată pe faţă. Aşadar nu, mai bine nu tac. Că dacă tac îmi stă norocul, ca atunci când stai.

Mă bântuie de ceva vreme un mare of; mă roade ca viermele din pântecul buhăit al cadavrului de câine otrăvit. Of-ul acesta este legat de moştenirea noastră, de cultura şi spiritualitatea noastră românească, cărora li se pune stavilă atunci când nu sunt dăruite mai departe tinerelor generaţii.

Mai precis, de moştenirea pe care părinţii din diasporă – căci la cei din diasporă mă voi referi de-aci înainte –, mai ales a părinţilor aleşi, care reprezintă sau pretind că reprezintă fruntăşia diasporei, uită s-o mai transmită plozilor lor. Uitând de ea, de darea ei mai departe, uită şi de ei, nemaiştiind cine-au fost şi cine sunt. Uitând de ea, nu-şi dau seama că, pe nesimţite, se îndepărtează de neamul şi originea lor, alipindu-se, cumva artificial, altora, străini de fel şi de loc.

Şi nu ar fi atât de supărător dacă uitarea aceasta ar veni de la fiştecine, de la „analfabetul etnic” căruia burta îi este îndreptarul. Neamurile, seminţiile, popoarele se mai amestecă, asimilări şi sinteze au avut si vor avea loc, mai ales în aşa-numita lume globală, post-modernă, a zilelor noastre. Chiar vara trecută, o coconiţă prezentabilă, stabilită prin Italia, mândră, aproape arogantă de apartenenţa la noua ei ţară, „superioară”, şi-a adus copilul în România, în vacanţă la bunici. Copilul nu vorbea neam româneşte! Cineva a îndrăznit s-o întrebe de ce n-a învatat piciul ceva româneşte, măcar cât să vorbească o poveste cu bunicii. Răspunsul, tăios, înverşunat a fost: „la ce-i trebuie?”. Ei, la aşa raspuns, n-ai cum să mai ripostezi, mortul de la groapa nu-l mai întorci din drum.

Dar uitarea nu vine doar de la fiştecine, ci, de multe ori şi din nefericire, de la cei care reprezintă stindardul culturii şi spiritualităţii româneşti peste hotare. Mă uitam deunăzi la doamna care promovează, cu vioiciune şi multă pricepere, cultura română la Institutul Cultural Român din New York. Am tot respectul pentru ceea ce face dânsa: impecabil! Dar notiţa domniei sale, aruncată într-un colţ al unei reţele de socializare, „copiii mei, cetăţeni americani” m-a prea nedumerit. Adică mama, un ostaş al culturii româneşti, iar copiii nici măcar mentionaţi ca (şi) cetăţeni români – daca au aşa ceva, nu ştiu –, fără să mai punem la socoteala, etnia, sufletul, universul şi reperele lor interioare, probabil tot străine! Adică mama îi arunca în corul naţiunilor pe Eminescu si pe Preda, iar copiii pe-ai lor Wilde si Faulkner (nu că aceştia n-ar avea valoare, ştim toţi că au). Adică unu’ alb şi altu’ negru, cum s-ar spune. Sau copiii nu trebuie să împărtăşească, măcar iniţiatic, calea mamei? Probabil că nu, copiii au fost astfel feriţi, „salvaţi” de identitatea de român, de moştenirea lor. Tristă „salvare”!

Tot aşa, am văzut scriitori, poeţi, filozofi, preoţi care scriu şi publică rânduri sublime, autentic româneşti. Şi, tot aşa, am văzut, la unii dintre aceştia, cum urmaşii lor nu vorbesc neam româneşte, nu merg în România nici măcar ca la muzeul rădăcinilor lor, şi nu cunosc o boabă de istorie carpato-dunăreano-pontică. Mai auzeam pe unul spunând: „copiii mei, arareori mai vorbesc româneşte în casă”. A-ra-re-ori! Altul, că odraslele l-au înlocuit pe Făt-Frumos cu Harry Potter. Păi nu-i totuna, că aceasta schimbare separă enorm, e altă mâncare de peşte. Nu de alta, dar cred că, poate, ar fi avut loc în sufletele lor amândouă poveştile… Iarăşi, ce tristă „salvare”!

Şi, cine-i vinovatul, că-l stim, nu?! Ce paradox! Să te zbaţi cu cinste pentru firea şi spiritualitatea românească iar, în altarul casei tale, să nu împărtăşeşti aceasta cauză; nici măcar limba, care se învaţă şi dăruieşte „gratis”. Să nu dai mai departe moştenirea celor rupţi din tine, agentul care poate ţine vie flacăra identităţii, şi-o spiritualitate, zic eu, cu nimic mai prejos decât altele, lăsând totul pe seama cărţilor, care, deşi dau şi ele mai departe moştenirea, n-o dau vie, în elementul ei natural. O moştenire printr-o carte poate muri oricând, cartea arde la propriu şi la figurat… Însă, o moştenire printr-un om, deşi poate muri şi ea odată cu omul, e totuşi vie, şi, mai mult, prin trăitor se poate recreea si îmbogăţi.

Aşa, cu copiii „salvaţi” de moştenire, de, iată, vina (?!) de se fi născut din parinţi români, zbaterea admirabilă a fruntaşilor din diasporă pentru promovarea culturii romăne, este, poate nu compromisă, dar ştirbită cu certitudine. Iar dacă acest fel de „salvare” vine de la fruntaşi, atunci ce asteptări să mai avem de la „pălmaşi”?

Sigur că se poate şi fără „unu’ alb şi altu’ negru”. Bunăoară, eu însumi am remarcat blogul unui student român de la o universitate de vârf americană (nu-mi amintesc dacă avea sau nu cetaţenia americană), care arată, în câteva poze sugestive, cum studentul împricinat, studiază fizica cu cărţile lui N. Iorga, aşezate – nu doar simbolic – pe masa de lucru. Nu mai pun la socoteală vorbirea frumoasă, mândră şi elogioasă referitoare la moştenirea sa. Studentul avea părinţi, un anumit fel de părinţi: fruntaşi-fruntaşi, fruntaşi adevăraţi.

PS: Într-una din serile trecute i-am citit feciorului fragmente din „Uliţa copilăriei”, după Ionel Teodoreanu. O, ce desfătare am avut împreună! Citiţi, o să vă placă. Şi-o să vă facă, nădăjduiesc, să vreţi să daţi mai departe…

„Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia: era aşa de mic! Căsuţa lui de-atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia doar să scâncească şi se numea Scâncea-voievod.”

Descântecul în satul Cornova (Basarabia interbelică)

DescântecÎn primul volum al celebrului său tratat de „Istoria credinţelor şi a ideilor religioase”, Mircea Eliade (1981) sugerează că primele simboluri şi reprezentări cu funcţii magico-religioase au apărut încă din perioada paleolitică . De aceea, poate, nu ar trebui să ne mire faptul că rămăşiţe ale spiritualităţii incipiente descoperite în arealul paleolitic pruto-nistrean – e.g. de la Dumitoarea Veche sau Ofatinţi – să fie regăsite, desigur „camuflate”, cum ar spune M. Eliade, de negura deasă a timpului trecut, în unele din manifestările spirituale ale locuitorilor Basarabiei, poate chiar în descântecele, atât de răspândite după cum vom vedea, în lumea satului basarabean interbelic.
Chiar dacă referindu-se la o perioada mult mai târzie, Bogdan Petriceicu Haşdeu, într-un articol din remarcabila revistă a vremii Columna lui Traian (1867), comparând un descântec românesc din Banat cu unul vedic, gaseşte un „registru aproape identic” al părţilor corpului menţionate în cele doua descântece, reliefând substratul indoeuropean comun al acestor descântece .
Prezenţa descântecului la traci, ca populatie indoeuropeana care s-a suprapus peste culturile locale ale epocii tarzii a bronzului si peste cele hallstatiene, asimilindu-le, este mentionata de Platon in lucrarea Carmide prin vocea lui Socrate:
„Tot asa stau lucrurile, Carmide, si cu acest descantec. Eu [Socrate] l-am invatat acolo in oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice ca îi fac pe oameni nemuritori. <…> Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac sa se nasca in suflete intelepciunea” .
De asemenea, un descantec de matrice (de colici) de origine romană, transmis de Marcellus Empiricus (sec. al V-lea d. Hr.), prezinta aceleasi elemente ca si descântecele româneşti .
Odată cu pătrunderea creştinismului, divinităţile păgâne din textele magice în general, şi din descântece în particular, sunt înlocuite cu Dumnezeu şi sfinţii biblici . Începând cu veacul al XVI-lea d.Hr. apar primele texte magice scrise in limba romana. B.P. Haşdeu (Cuvente din bătrâni) mentioneaza descantecul „Ruga sântului Sisinie” (devenit „Minunile Sfantului Sisoe”; mai tarziu, Sf. Sisoe este inlocuit de Arhanghelul Mihail), care apare in manuscrisul preotului Grigorie din Mahaciu (jud. Alba), manuscris tradus din slavoneste in jurul anului 1550, dar compus de un român pe la anul 1500 (Hasdeu, Graur 2004).
Dar, ce sunt descantecele? Dimitrie Cantemir, in Descrierea Moldovei (1727) mentioneaza descantecul ca facand parte din recuzita bogata de credinte si obiceiuri a moldovenilor veacului al XVIII-lea, amintind ca descantecul este „un fel de vraje, cu care zic ei, ca se pot vindeca de toate boalele care nu sunt de moarte […]” . In ziarul Curentul din 16 martie 1932, intr-o comunicare a Institului Social Român (I.S.R.) realizata de A. Golopentia, acesta defineste descantecele ca „fapte magice medicale ce reclama conditii fixe de realizare si agenti specializati.” Descantecul, exprimat de descantator in versuri (formula orala) si insotit de anumite semne si gesturi magice, si transmis pe cale orala, ca orice element folcloric, apeleaza la puterea vindecatoare a cuvantului pentru a lecui o anumita boala, sau pentru a dezlega de o anumita vraja care se crede ca inraureste viata celor care apeleaza la aceasta formula magica. De altfel, Artur Gorovei in Descantecele romanilor (1931) conditioneaza aparitia descantecelor de credinta „in existenta unui geniu al raului pe care noi il numim Diavolul, in vesnica lupta cu geniul binelui, pe care noi il numim Dumnezeu.”
Marturiile si studiile membrilor Şcolii Sociologice de la Bucureşti (S.S.B.), care au participat ca campania monografica de la Cornova din vara anului 1931, confirma prezenta vie a credintei in puterea vindecatoare descantecelor in mentalul colectiv al basarabeanului, mai ales a celui din mediul rural studiat. „Este aci si un fel de obisnuinta a oamenilor cu limbajul acesta ce are pentru taranul basarabean ceva din sfintenia slujbei religioase aproape.” Rezultatele campaniei monografice de la Cornova sugereaza, de asemenea, ca practica descantatului se intindea pe tot cuprinsul lumii satesti basarabene .
Descantecele nu sunt doar relicve bune de asezat intr-un muzeu ale unor vremuri indepartate, pastrate in virtutea unor traditii oarbe, ci practici curente, dinamice, in plin avant, in ciuda proceselor de orasenizare si a religiei crestin-ortodoxe predominante. In lumea rurala, de altfel, se remarca continuitatea co-existentei naturale a practicilor magice cu cele ale religiei crestin-ortodoxe .
Practica descantecelor implica existenta descantatorului (agentul magic), a descantatului (asistentul), a relatiilor dintre acestia, precum si a riturilor si formulelor magice de descantat.
Descantatorul, care nu poarta propriu-zis acest nume, ci „un altul mai corect si mai individualizat (in cazul Cornovei: Botnarita, Lalaiasa, Jierita etc.)” , este agentul magic specializat, care face parte din grupul social aparte al descantatorilor. Teama de a se pierde din eficacitatea descantecelor face ca acest grup de descantatori sa pastreze cu sfintenie forma si structura acestor rituri magice, asa cum au fost ele mostenite din strabuni, chiar daca, pentru anumite descantece particulare, variantele rezultate in urma transmiterii intergenerationale a descantecelor nu lipsesc.
In Cornova anului 1931 au fost inregistrati 87 de descantatori, adica un numar semnificativ pentru marimea oricarui sat, ceea ce arata amploarea acestui fenomen. Din 87 de descantori, 68 erau femei, din care 30 trecute de varsta de 50 de ani, si numai 19 barbati, din care 5 trecuti de 50 de ani. Asa cum era de asteptat, aceste date dovedesc inclinatia mai mare a femeilor decat a barbatilor spre aceasta practica.
Descantatoarea consacrata, care prin descantec incerca sa vindece un numar cat mai mare de boli, inclusiv pe cele mai grave, trebuia sa fie batrana, vaduva sau fata nemaritata – aceleasi conditii trebuiau indeplinite si de barbati. Descantatorii din grupa 40-50 de ani descantau cazurile mai usoare, iar ceilalti mai tineri aveau mai mult rolul de a asigura continuitatea practicii descantatului. Clasa sociala din care provenea majoritatea descantatorilor este cea a taranilor (48 din 87), urmata de cea a mazililor (30 din 87), a dvorenilor (5 din 87), si cea a tiganilor (4 din 87, cu remarca ca din aceasta categorie toti descantatorii erau femei), cei mai multi nestiutori de carte (68 din 87). Descantecele se transmiteau mai ales prin mostenire, pe cale materna (31 din 87 au invatat descantecele de la mama) sau de la rude (21 din 87), dar si „din furate” de la batranele satului (32), sau din initiativa proprie. Un tip de descantator foarte apreciat de satenii Cornovei era cel venit din alt sat .
Stefania Cristescu-Golopentia (2003) identifica 36 de tipuri de descantat, dintre care doua sunt forme de „trecere spre joc in lumea copiilor” , iar, referindu-se strict la formula orala, 31 de forme-tip de descantat .
Aria de extensiune a descantecelor, aflata in stransa legatura cu frecventa cu care acestea sunt cunoscute de grupul de descantatori, variaza de la descantec la descantec. Primele zece din cele mai cunoscute si practicate sunt descantecele de deochi, spariet, strans, dragoste, najit, orbalt, hudma, frigari, besica-rea si buba neagra. Aceste descantece erau cunoscute asadar de un numar mai mare de descantatori. De exemplu, descantecul de deochi, cel mai utilizat, era cunoscut de 28 din cei 87 de descantatori. Descantecul de spariet era cunoscut de 22 de descantatori, iar cel de strans de 21.
Anumite descantece, corespunzatoare de obicei unor boli grele, care aduceau un prestigiu si o autoritate suplimentara descantatorului, erau cunoscute de foarte putini. Descantecele de raie, descuiet si canepa, erau cunoscute de catre un singur descantator.
De regula, cei mai multi descantatori cunosteau unul, doua sau trei decantece. La polul opus se situau descantatoare provenite din clasa sociala a tiganilor, taranilor sau mazililor, care cunosteau 8, 9, sau chiar 14 descantece respectiv. Din 26 de descantatori preferati, cei care reprezinta descantatorul-tip din Cornova, 22 de femei si 4 barbati, 18 peste 50 de ani, doar doua femei si doi barbati stiau sa scrie si sa citeasca. Prin urmare, analfabetismul reprezenta un element important al personalitatii descantatorului, care „lucra” dincolo de lumea literelor, pe „taramul celalalt” al cuvintelor si incantatiilor magice.
In ceea ce priveste aria de circulatie reala a descantecului in sat, sau aria lui de folosire sociala care poate fi esentialmente restransa la aria tematica, bine definita, a fiecarui sat sau provincii, fireste ca unele formule erau folosite mai des iar altele mai rar, „ in stransa legatura cu ritmul de viata biologica si sufleteasca a satului” , si mai ales, in stransa legatura cu trecutul satului. Descântecele cu care erau obisnuiti oamenii din batrani, transmise pe cale orală din generatie in generatie, circulau mult mai intens decat cele imprumutate, demonstrand aceasta particularitate remarcabila a satului romanesc basarabean, de a pastra mostenirea si simtul traditiei. Pana si formulele noi acceptate, sunt adaptate si potrivite spiritului locului.

Lista bibliografica

Candrea I.-Aurel. Folklorul medical român comparat: privire generală. Medicina magică. – Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1944.

Cantemir, Dimitrie. Descrierea Moldovei, Ed. Librariei Socec & Co., 1909 [1727].

Stefania Cristescu. Frecventa formulei magice in satul Cornova, Revista Sociologie Romaneasca, Anul I, Nr. 4, Aprilie, 1936, pp. 11-18.

Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

Golopentia Anton. Magia si descantecul in Basarabia. Comunicarile Institutului Social Roman / Volum editat, introducere şi note de Sanda Golopenţia. – Bucureşti: Paideia, 2003.

Gorovei A. Descîntecele românilor. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 1931.

Graur, Ana. Descantecul la romani:istorie si actualitate, Teza de doctor in filologie. – Chisinau: Academia de Stiinte a Moldovei-Institutul de Literatura si Folclor, 2004 (10.01.09?). Cu titlu de manuscris : C.Z.U. 398.4 (478)(043)

Hasdeu, B.P. Cuvente den batrani, Bucureşti: Editura „Cultura Nationala”, 1937, pp.84-85.

Hasdeu B. P. Două descîntece: un descîntec român şi un descîntec sanscrit din Veda. Notiţă // Studii de folclor / Ediţie îngrijită şi note de Nicolae Bot / Prefaţă de Ovidiu Bîrlea. – Cluj-Napoca: Dacia, 1979.

Platon. Carmide, 156d, 156e, 157a şi 157b // Izvoare privind istoria României, vol. 1. – Bucureşti: Editura Academiei, 1964.

Doar Dumnezeu are voie să se plictisească

Plictiseala SmokingcoolartMda… Aud tot mai des în juru-mi că oamenii se plictisesc. Că, auzit-ai, n-au ce face…
Prichindeii se plictisesc, mai ales dacă le şterpeleşti din poală sfânta telefono-tabletă, care oricum, mai isteţi, mai zmei şi cosânzene nu-i face. Bobocii adolescenţi se plictisesc. Trăiesc numai prin senzaţii tari şi poveşti vorbite prin aparate, la depărtare cu precădere, cu oameni din depărtări cu precădere.
Oamenii mari se plictisesc si ei, cum altfel?! Chiar auzeam pe cineva din preajmă, corporatist, care spunea că şi dacă ar avea bănet cu toptanul, tot ar mai merge la slujbă. Ei, bine, asta da vocaţie, asta da atracţie : atracţia cubului, a chiubicăl-ului.
La bătrâni încă n-am remarcat această plângere. Mai mult le e teamă de urât. Că nu e chiar totuna. Dar, să nu ne uimească, se prea poate să se molipsească şi ei de la ăilalţi, meşteşugari în de-ale plictiselii. Bătrân plictisit, ăsta da amurg.
Fără nicio lipsă de modestie, nu m-a încercat niciodată această „trăire a netrăirii”. Dimpotrivă… Cum să ne plictisim, când aici trăim doar o fărâmă din nesfârşitul lumii? Cum să ne plictisim când suntem înconjuraţi de atâtea minunăţii şi taine? Când să ne mai plictisim, atunci când iubim?!
Doar Dumnezeu are voie să se plictisească. Dar nu voieşte.

M-am salvat ca om

BrancusiSă te salvezi ca om, iată o înaltă menire a oricarui trecător-trăitor pe-această lume, hic et nunc.
Dar ca să te salvezi ca om, mai întâi trebuie să fi fost făcut om cândva, şi să fi fost rămas aşa o viaţă’ntreagă, dincolo de căderile fragmentare în sub-om, uneori fireşti, şi de cele mai multe ori iertate, daca ştii cum şi cui sa adresezi iertările.

Si, ca să fi fost făcut om trebuie să fi avut mamă si tată, că de-acolo vine vorba „fără mamă, fără tată”, când ne apare-n cale câte-un ne-om. Tebuie să fi avut mosi si babe, unchesi si mătusi, care să te fi învățat ce e zigzagul, rombul, floarea si cruciulița de pe pânza albă de cânepă, si de ale căror poveți să te fi legat pe viață.

Trebuie sa fi avut vecini, dascali, si prieteni cu care sa fi trecut prin marile jocuri si imprejurari de neuitat; din care ai invatat cum sa fii om. Si-o toaca, si-o Biserica, si-un calugar taindu-ti calea, tacut si tainic. Si toata dragostea lor. Drag-o-ste(a). Drag de o stea. Drag ca de o stea. Cea care e dincolo de văzduh. Văz-duh. Acolo unde văz duhul.

Trebuie sa fi avut o salcie sau un brad al tau sub care sa te fi rugat la ceas de incercare sau visare. Un rau, o balta, o gura de delta, sau o mare in care sa te fi scaldat sub soarele amiezii, inganad dupa, „auras, pacuras…”. Si-o campie, o magura, si-un munte – acelasi care, mai deunazi, se batea in capete cu altul – strabatute in drumurile tale de tristete, nepasare sau fericire, cu sentimentul ca ar fi ale tale, ca ar fi parte din tine.Trebuie sa fi avut un loc, numai al tau, cu care sa te confunzi, hic et nunc si-n vesnicii. Si oameni, numai ai tai, cu care sa te impletesti. Hmm… Tara se cheama. Tara ta!

În sfârsit, ajuns om, ca să te salvezi ca om, mai trebuie să şi vrei. Iar salvarea ca om, se vede, printre multe altele, după urma – şi rădăcina, sămânţa – pe care o lasi dupa amurgul tau. O urmă frumoasă – la Platon, frumosul şi adevărul sunt unul şi acelaşi lucru – arată că te-ai salvat ca om. O urmă urâtă? E simplu binomul, contrariul: lipsa salvării, căderea.

Brâncuşi bunăoară, e limpede, a fost, a vrut şi s-a salvat ca om. A lăsat după el o urmă sublimă. S-a salvat ca om, aşa cum a şi spus-o în câteva cuvinte care, poate, în această lume a amestecurilor si relativizărilor fără noimă, ar trebui mai bine cunoscute:

„Am fost şi eu trimis de mic copil, la pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea; şi m-am salvat ca OM!… ”