Pe când plecarea voastră din istoria noastră?

adrian-sarbu-si-a-batut-joc-de-proprii-angajatiCe-au ajuns conducătorii noştri! Ce-a ajuns elita noastră! Încătuşaţi! Un munte de ruşine pestilenţială, nespălabilă în vecii vecilor… Nici neinvitatele tancuri bolşevice strunite de doamna aceea cominternistă, babă rea, pare-se că n-au reuşit să ne îngenuncheze şi să ne pervertească (pseudo)elita atât de mult precum supra sau post-modernismul ultimului sfert de veac.
Parcă nu ne vine să credem nici acum, văzându-i cu catuşe la mâini, că au jecmănit necontenit şi fără scrupule, timp de două decenii şi jumatate, o ţară întreagă, pe spinarea unui popor adus, nu pe culmile disperării, ci în văile plângerii.
De la politicianul (unul, zi-i, dialectician al vid-ului din borduri) pus pe „recuperat investiţii” făcute la intrarea în politică, până la vătaful privatizărilor fără noimă, sau cu noimă, dar noima altora. De la filozoful (unul, zi-i, metafizician h-umanist de tipografie luată moca, boit şi patat) care ne tot integrează în ceva abstract ce ne sărăceşte vatra şi ne dilueaza fiinţa, până la în-drumătorul care ne seacă cu preţuri kilometrice pe kilometrul de autostradă, şi aia pre-văzută a fi terminată la Paştele Cailor. De la poliţaiul care acoperă beţiile trase la volan de diriguitorii urbelor si judeţelor, până la industriaşul sau învestitorul, unul „îndumnezeit” în massmedia, care fentează legile fiscale ale ţării precum fenta Dobrin apărările beton, însuşindu-şi, prin furtişagul numit tehnic fraudă, zeci de milioane de bani tari în lume. De la judecătorul C.C.R., până la politiciana senzuală „cârpită” de la Louis Vuitton, care până mai deunăzi îl slujea cu patos si drăgălăşenie pe întâiul dregător al ţării. De la doctorul care cere bolnavului bătut de soartă peşches, are n-are, înainte de a-i da şansa de a trai, până la universitarul care vrea să se îndestuleze pe seama analfabetismului unui student, sau să profite de pe urma vreunei studente fragede si naive. Cu toţii au furat, jecmănit, delapidat, înşelat o ţară şi-un popor întreg, preţul bogăţiei lor reflectându-se cu precizie în sărăcia si suferinţa noastră, noi ceilalţi, cei fără acces la butoane fermecate…
Că ne-au târît în sărăcie, mai treacă-meargă, n-ar fi nici prima nici ultima oară, fanarioţi am mai avut. Că ne-au trimis în pribegie, destituind industria şi agricultura din ţară, om mai găsi un leac, un drum spre casă. Dar umilinţa în care ne-au vârît în timp ce ei îşi vârau banii în paradisuri fiscale, mai insulare sau mai continentale, pentru a avea neam de neamul lor de-o pită (sau de-un Ferrari), nu cred c-o vom uita vreodată. Ca elită conducătoare, învestită şi onorată de neamul de condus din care provine, ar fi trebuit să aibă grijă de acest neam ca mama de pruncii ei. Când colo, când alţii ne făcură mama curvă, când chiar sărirăm să-i spălăm obrazul, să-i provocăm la duel pentru calomnie, descoperirăm ca mama chiar e curvă… Ce umilinţă mai mare decât să descoperi că mama chiar aşa e…! Dar, tot răul spre bine: bine că ştim cu ce „mamă” avem de-a face. Mama ei de treabă…
Nici măcar fiarele ferecate de pe mâinile voastre nu ne ajută să vă iertăm. Ele doar strâng, nu pot spăla ruşinea de pe obrazurile voastre crăpate de fărădelegi coerente, bine-ticluite, şi nu de sudoarea sfântă a muncii cinstite. Ruşine – dac-o fi – cu care ne-aţi „pricopsit” şi pe noi, ca parte a aceluiaşi întreg…
La cum ne-aţi dovedit cu vârf şi îndesat că sunteţi, va trebui s-avem grijă mare si la fiarele de mâini primite, să nu le furaţi şi pe alea, să incepeti vreo afacere, două, tot pe seama noastră, „prospere”, „sustenabile” şi „responsabile social”… Care peste vremuri se vor dovedi a fi alte hoţii?!
Într-unul din jocurile copilăriei noastre strigam: ţară, ţară, vrem ostaşi! Ştiam noi ce ştiam, copii fiind, şi bine-am fost învăţaţi. De ostaşi avem nevoie nu de hoţi. De onoare, datorie, cinste, dragoste de ţară şi de neam, nu de hoţie şi furtişag… Pe când plecarea voastră din istoria noastră?