Olimpicii „naţionali“ şi „internaţionali“

Olimpiada Limba si Literatura RomanaCu toate tarele şi regresele înregistrate de învăţământul românesc preuniversitar în ultimele decenii de brambureală politico-administrativă, se poate spune că încă mai avem insule de excelenţă care ţin flamura învăţământului românesc sus. Cu alte cuvinte, un copil, sprijinit de un dascăl inimos, căruia îi place cartea, poate izbuti în ciuda tuturor erorilor şi adversităţilor din sistem.
Dacă aruncăm o privire asupra listei olimpicilor români participanţi la concursuri internaţionale, publicată în octombrie de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, vom găsi 224 de elevi care au luat premii îmbucurătoare la o sumedenie de concursuri. Desigur, excelăm la matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, astronomie şi geografie. Bunăoară, la Olimpiada Internaţională de Chimie D.I. Mendeleev, Călugăru Dumitru, de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, a luat premiul „aur absolut“; la fel şi Raclea Robert Cristian la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară „Tuymaada“. Probabil că diferenţa între medalia de „aur“ şi cea de „aur absolut“ este ca între a spune „cel mai bun din concurs“ şi „cel mai bun din lume“, ambele variante reflectând talentul, munca, ambiţia şi excelenţa acestor doi elevi, şi, de ce nu, a învăţătmântului românesc. Dacă tot atribuim eşecul elevilor sistemului educaţional, atunci se cuvine ca şi excelenţa să fie atribuită aceluiaşi sistem…
Dincolo de aceste materii la care ne-am obişnuit să avem rezultate majore, pe aceeaşi listă observăm că olimpicii din România (incluzând aici şi elevii minorităţilor naţionale) au fost premiaţi şi în domeniile elenisticii, filozofiei, limbilor latină, franceză şi engleză, chiar şi în cel al limbii, literaturii şi culturii maghiare.
Toate aceste izbânzi au beneficiat pe bună dreptate de o bună popularizare în presa de mare tiraj sau pe reţelele de socializare. O categorie aparte de olimpici este lăsată însă de izbelişte de aceste canale de media. Este vorba de premianţii concursurilor naţionale, care nu au privilegiul de a participa la concursuri învelite în aura „internaţionalismului“.
Nu ştiu dacă tocmai lipsa acestei aure este cauza cvasi-absenţei din massmedia a ştirilor despre aceşti olimpici „locali“, cu nimic mai prejos decat ceilalţi. Însă ceea ce se poate observa limpede este neglijarea elevilor care excelează de exemplu la concursurile de Limba şi Literatura Română şi la cele de Istorie (şi-atât, Istoria Românilor „nemaipotrivindu-se“ vremurilor…). Fără îndoială, din rândul acestor premianţi vor răsări vlăstarele care vor duce mai departe cuvântul unui M. Eminescu, V. Alecsandri sau O. Goga, şi dorinta de cunoaştere a neamului a unui T. Laurian, A. Xenopol, sau N. Iorga. Pe buzele şi în călimara acestor copii zace sămânţa păstrării şi îmbogăţirii următoarei recolte identitare româneşti, de aceea dezinteresul – sau dubla măsură – faţă de ei este de neînţeles.
La final, dacă neglijarea acestor olimpici de catre massmedia este consecinţa caracterului (prea) „local“ şi nu „internaţional“ al olimpiadelor în care aceştia se întrec, atunci, dacă aude cineva, haideţi să „internaţionalizăm“ aceste concursuri. Sunt sigur că vom găsi copii talentaţi şi muncitori la Chişinău, Cernăuţi, la Bor în Serbia, dar şi la Roma, Madrid sau Paris, care să dorească să se întărească identitar şi cultural participând, alături de copiii din ţară, la asemenea întreceri. Daca maghiarii, dupa cum am văzut, au deja olimpiade „internaţionale“ de limba, literatura şi cultura maghiară, nu văd de ce noi românii, cu câteva milioane bune în exil, nu am putea să le urmăm exemplul. Voinţă să fie… Totuşi, indiferent de rezultatul unei asemenea încercări, s-ar cuveni ca massmedia să acorde aceeaşi atenţie atât olimpicilor „naţionali“ cât şi celor „internaţionali“, pentru că ambele categorii reprezintă stelele călăuzitoare ale unui învăţământ încă debusolat.

Liniște și pace!

Nou nascut-Constantin BrancusiÎn Cer, îndepărtații aștrii ard ca niște vetre veșnice, alburii, aranjate precum orchestrele faimoase, cu dirijori și muzicanți neîntrecuți. Simțirile poeților încă mai aud și se stârnesc din nepământenele lor simfonii de foc, așternând pe pergamente inimitabile si indelebile versuri care brăzdează întinsele câmpii ale sufletelor iubitoare de sublim și mister ale celor, câți or mai fi rămas, de jos, din lumea de aici.

Înnăbușite nu atât de nesfârșitul spațial, ci, atât de trist, de propria derută ontologică, metafizică și estetică, rapsodiile simfoniilor celeste și stihurile sensibile ale poeților nu mai pătrund urechile omului de azi, ocupat până peste cap cu larma vremelnică, dar supărător de repetitivă, a lăutăriei consumeriste și politicianiste, de la noi si de aiurea. Cu un fond sufletesc prea-încărcat de vacarmul rotației brandurilor, a nouveau-urilor, a șiretlicurilor dezgustătoare ale unor companii – vezi cazul Volkswagen –, a discursurilor politicianiste interne și mondiale, unse cu rafinament, dar în spatele cărora se aud răcnetele asurzitoare ale zeului Marte, omului astfel „alarmat” și dez-bisericit nu-i mai rămân decât puține mijloace de a asculta vocile tainice, subtile, ale vieții sale lăuntrice și ale celei cosmice.

Nepriceperea de a mai desluși între alb și negru, bine și rău, frumos și urât, lege și fără-de-lege, rost și fără-de-rost, se vede, poate, cel mai bine în modul în care „salutăm” si tratăm pre-existența umană, a fetusului matern.

Se știe că, în primele zile de la facere, volumul embrionului (viitorul Făt-Frumos din mitologia străveche) crește de opt mii de ori, iar diametrul lui se mărește de douăzeci de ori. O asemenea explozie de viață din pre-existența embrionului, care vrea cu ardoare să vină în ființă, în lumea de aici, se poate asemăna doar cu actul creației, cu lumea făcută de Dumnezeu prin cuvânt din nimic, sau, pentru liber-cugetători, cu Marea Explozie (Big Bang), fără de mână divină, din oul energetic primordial. Explozia fulgerătoare, aproape neînteleasă, a embrionului din primele zile este urmată de o creștere viguroasă în următoarele patruzeci de zile, momente în care se ivesc funcțiile biologice fundamentale ale fătului (inima, plămânii etc.). Apar, pe urmă, în „sălașul” matern mișcările respiratorii, ale pleoapelor și buzelor, poziționale, pentru ca, pe la șase luni, să putem auzi enigmaticul „strigăt fetal” (vagitus uterinus), prima formă de glăsuire a fătului și, probabil, prima încercare de atingere pre-verbală dintre mamă și făt, care vorbește de la sine și în fața căreia orice teorie psiho-prenatală pare de prisos.

În locul încercării de a răspunde acestei glăsuiri pre-existențiale fără pereche cu dragoste maternă și de a duce la bun sfârșit intrarea în lumea de aici a fătului, la împlinirea vieții, multe perechi – din ce în ce mai multe dacă aruncăm o privire asupra evoluției avorturilor – aleg să curme atât de devreme întreaga minune de viață din pântecul mamei, prin avort. În locul diafanului „strigăt fetal” de la șase luni, se va auzi doar „strigătul mut” al fătului (de-acum Făt-Urât sau Făt-Țâpat) la simțirea bisturiului chirurgical – se pare că acest strigăt este cât se poate de real –, strigăt care ascunde o durere adâncă, sfâșietoare, „mută”, cum numai în cazul blestemului de moarte se poate auzi.

Dar cu ce urechi să mai audă cineva aceste simfonii delicate ale vieții și Cosmosului în larma generală, angoasantă și parcă perpetuă, în această lume tot mai amputată si, mai mult, mai dezrădăcinată?! Poate, cu mai multă liniște lăuntrică, am găsi și urechile și tihna de a asculta aceste glăsuiri simple dar atât de fine ale vieții…

În vară, la o sărbatoare câmpenească ținută undeva între plaiurile Munților Zarandului, am cunoscut și ascultat doi lăutari, trecuți de vârsta tinereții, care aveau un fel anume de a închina când mai trăgeau câte un păhărel. Când toți închinau cu „multă sănătate”, „multă fericire” sau „noroc”, ei răspundeau mereu cu „liniște și pace”. „Liniște și pace” în sus, „liniște și pace” în jos, toată sărbătoarea… Mi-am dat seama atunci că, în înțelepciunea lăutarilor, liniștea și pacea veneau înaintea sănătății și norocului, că, fără liniște și pace, nimic nu poate începe, nici sănătatea, nici fericirea, nici norocul: nici nimic altceva.

Acum, în mijlocul orașului și-a lumii tot mai pline de larmă, îmi dau seama mai bine de „dreptatea” lăutarilor. Avem nevoie de liniște și pace pentru a putea surprinde și înțelege frumusețea vieții și a Cosmosului; de tihna necesară pentru a desluși și iubi necondiționat „strigătul fetal” și de a lua hotărârea de a nu mai auzi vreodată „strigătul mut” al Fătului – viitor Frumos – amenințat de un crud bisturiu…

Liniște și pace!