Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne

Arheologul sapă prin valurile de pământ, prăbuşite la simpla ocheadă a vremii peste zămislirile omului. Sapă azi, pentru a găsi adevărul de ieri. Adevăr, încă îngropat, purtat, de la arheantrop la modern, pe spinarea tumultuosului trecut. În loc să are pământul, să facă ceva lucrativ, cum ar zice prea-pragmaticul, îşi „pierde vremea” cotrobăind după cioburi de oale, monede şi monumente, prin ascunzişurile şi tainele lumii ce-a fost. Şi bine face, căci tot el, adâncit în adevăr, îi şopteşte ţăranului, ce mângâie pământul cu plugul şi sămânţa, împrejurarile şi locul de unde se trage. De unde îi vine sângele. Îi şlefuieşte sinele şi sinea; şi firea. Îi împrospătează duhul; şi memoria „împrostită” în ultimul timp de gurile răuvoitoare, turbate, ale cobzarilor cetăţii.

Şi, cine cunoaşte mai bine rădăcina şi seva din care vine rodul ogorului, şi sângele poporului din care s-a ivit omul, rodul poporului carevasăzică, dacă nu tocmai ţăranul şi arheologul? Ţăranul, crescând şi adunând recolta cu propria-i sudoare, înţelege(a) ca nimeni altul ciclurile cosmice, zbaterile vieţii, începutul, sfârşitul şi renaşterea ei. Arheologul rânduieşte crugurile vremii, care poartă popoarele şi omul pe calea lumii. Dimpreună reuşesc să se afle, să-şi afle rostul în lumină (că „lumea” de la „lumină” vine), să treacă puntea-ncercată de viforniţa atâtor răutăţi. Să meargă mai departe împreună, dimpreună. Să lase o urmă frumoasă pe lumea aceasta. Să se apropie, prin trăinicia poporului, de veşnicie. Să caute veşnicia de dincolo…

Azi, răutăţile nu mai şuieră pe lângă noi ca-n vremea marilor migraţii sau a războaielor nimicitoare. Şuier de moarte năpraznică, cu ţipete sfâşietoare… Nu… Azi şuieră stins, şerpeşte, pe sârme şi prin aer, în ritmuri de sirenă. Şuier de moarte liniştită, precum injecţia finală. Dacă nu omoară, strică tare. Căci, ce fel de viaţă e asta, dacă nu-i cumva moarte, când albul nu mai e alb, iar negrul nu mai e negru? Când bărbatul nu mai e bărbat, iar femeia nu mai e femeie? Cand familia e spartă de pofte şi nepotriviri imaginare? Când copilul ascultă de sârme, şi ridică mâna la părinţi? Când poporul se mută în altă ţară, uitându-şi copiii acasă? Când, în loc să se întoarcă la ei, să-i înconjure cu sfânta dragoste părintească, le trimite chiloţi prin poştă, pe care să li-i pună străbunicii? Când ţara nu mai e ţară, şi acasă nu mai e acasă? Când casa şi acasă e oriunde, oriunde e pâinea mai mare, nu obligatoriu mai bună? Când poporul, ca şi omul, rodul poporului, se-mpuţinează şi în număr, şi în duh? Când românul acedic visează să plece, ca o încununare a propriei existenţe, tânjind după caii verzi de pe pereţii altora? Când în loc de mândru tricolor, vedem că am rămas cu gaura – ştim noi care – din el? Gaură-lipsă, lipsă de om şi de duh…

Nu! Aceasta nu-i viaţa dorită! Nu-i veacul la care speram să ajungem, când vălul vechiului veac cădea însângerat, acum aproape trei decenii! Nu… Amândouă sunt veacuri care „se înţeleg ca ziua de ieri” în potrivnicii! Dar, în care veac şi unde să mai fugim? Câţi să mai fugim?! Fugirăm deja vreo patru milioane, preţ de o tărişoară…

Nu mai e vreme de fugă. E vreme de întors, de dat piept, de luat în piept. De primenit, împreună. Arheologul – spune-i intelectual, politician, conducător – cel de bună-credinţă, ar trebui să ne ajute sa ne înnoim. Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne. Iar ţăranul – spune-i om „de rând” – să ne facă pâinea bună, cum se face. Ca prescura.