Trădăţionalistul

Deşi înrudit cu politicianistul şi ignorantul (dar şi cu ciocoiul,  ipocritul, lingăul şi profitorul), trădăţionalistul este totuşi o arătare transcarpatică aparte, care transcende toate aceste categorii. Translucid, că-l vezi şi nu prea, e lucid şi nu prea, transhabarnist, că ştie şi nu prea, trădăţionalistul transpontic se deosebeşte de toate celelalte arhetipuri amintite, atât de dezbătute în literatura şi politica noastră, prin simplul fapt că a fost odată bine legat de tradiţiile ţării. Asta e, trădăţionalistul a fost, mai la începuturi, un tradiţionalist devotat, bine ancorat în rânduiala lumii din care a fost zămislit.

Acum nu mai e. Sau mai e doar pe jumătate, pentru că în noul arheu transdanubian s-au contopit, prin împrejurări numai de el ştiute, tradiţia (de la latinescul traditio = transmitere, tradiţie; învăţământ) cu trădarea (de la tradere = a da, a preda, a vinde).

Trădăţionalistul din politica de azi, post sau transreferendum 2018, nu mai este politicianistul sadea, acela care, cum spunea C. Rădulescu-Motru,  spoliază legal, cu consimţământul poporului. Nu… Trădăţionalistul recent spoliază cu mănuşi, „altfel”, îmbinând, cum deja ştim, tradiţia cu trădarea. Îmbrăcat în costum naţional, cu ie, nădragi, chimir şi clop, se duce la nedei si la „zilele oraşului” să facă poze electorale dimpreună cu poporul, pe de-o parte, dar şi să aranjeze niscaiva ciubucuri (cuvânt şi meteahnă rămase de pe vremea turcocraţiei) din contracte oferite mărinimos din banii publici. Că se fac asemenea aranjamente n-ar fi aşa de grav. Peste tot în lumea asta se mai şoptesc preţurile şi comisioanele înainte de vreo licitaţie, dar să tot dai contracte oneroase, să tot faci ciubucuri babane, şi nici măcar să termini lucrarea (sau autostrada, ce-o fi) după doi, hai, trei ani de întârziere, asta numai un trădăţionalist poate face. Ce-i mai rău e că şi trădaţionaliştii transnaţionali (au şi ei…) înfulecă cu aceeaşi poftă ce-au poftit, dacă nu cumva cu una mai nestăvilită, hălci întregi din banul public, dându-ne la schimb eternele mărgeluţe de sticlă. Şi-atunci de unde autostrăzi, spitale şi şcoli noi?!

Apoi, trădăţionaliştii noştri din politica transromânească organizează referendumuri pe repede ’nainte, dar nu binevoiesc să le şi sprijine mediatic; sau prin puterea exemplului, că de aia sunt în capul tarii: vlădici, nu opinci. Ba, unii dintre ei, s-au dus noaptea, „ca hoţii”, cum ne învaţă „rezistenţii”, când zarurile erau deja aruncate, arătând, nimic altceva, că trădăţionalist la trădăţionalist nu-şi scoate ochii. Că era „da” sau „nu”, numai bine că aflam unde suntem în ceea ce priveşte definirea constituţional-spinoasă a familiei, cât ne-am globalizat sau (re)naţionalizat în ultimii treizeci de ani. Dar aşa, prin acest transboicot generalizat rarisim, nu numai că nu aflarăm nimic oficial, dar ne şi limitarăm opţiunile în faţa trădăţionaliştilor transnaţionali, care aşteaptă de ani de zile să ne ghiftuiască cu ultimele ideologii (nu tehnologii) în domeniu.

Asupra trădăţionalistului ignorant nu are rost să zăbovim prea mult, din lipsa de nuanţe. Un ignorant este un ignorant, în orice epocă, oricâte şcoli ai deschide, orice ai face… Cu diferenţa că trădăţionalistul nostru se cam ia, ca un papagal, după toţi epigonii cu pretenţii de filosofi, diseminaţi cu atâta generozitate pe toate canalele mediatice. Că altfel n-ar fi spus L. Blaga că „prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie”.

Totuşi, odată cu referendumul deja răposat, trebuie amintite câteva născociri unice ale trădăţionalistului ignorant, cel care, printre altele,  se distrează în limba engleză şi merge la înmormântare în limba română. Mai întâi, şi-a închipuit că referendumul va fi fraudat de partidul aflat la putere. Că întrebarea nu e clară (ce-i drept, pentru trădăţionalist trebuia să fie formulată mai clar). Că nu se schimba nimic. Că nu e nicio miză. Apoi, că L. Dragnea îşi pregăteşte salvarea de puşcărie; şi alte câteva bazaconii-cheie vehiculate meşteşugit în toată transmedia. Acum, întreb şi eu, smerit şi retoric, cum era, oameni buni, să se fi întamplat toate acestea, în văzul lumii, sub ochiul şoimănesc al glorioasei uniuni transeuropene?!

Toată tărăşenia referendumului a arătat precum dialogul dintre un mut şi un surd, stând spate în spate. Nici unul, nici altul n-a reuşit să înţeleagă o iotă. Totuşi, să nu fim pesimişti. La final, am înfrânt, chiar dacă „victoria” noastră seamănă mai mult cu cea de la Turtucaia, decât cu cea de la Mărăşeşti… Şi noi, cei 80%, Şi noi, cei 20%. Noi, cei 80%, am aplaudat, iar noi, cei 20%, ne facem partid. Totul sub aleasa ţopăială a trădăţionaliştilor, care, nu-i aşa, şi-au văzut visul împlinit.

Şi-aşa o să fie: cum o vrea bunul Dumnezeu, pentru creştini, sau, ştiu şi eu, să nu greşesc, Marele Anonim, pentru toţi cei care au transgresat deja creştinismul.