”La colibe” – un alt mod de a privi istoria neamului

la-colibe-ed-ii-versiune-finalaDupă o perioadă lungă, de 30 de ani, m-am reîntâlnit în această vară cu fostul meu coleg de liceu, Cristian Medelean. Am fost mirată și totodată entuziasmată să descopăr că avem în comun aceeași pasiune plină de efervescență pentru istorie, eroii și tradițiile neamului românesc. Am fost și mai încântată când mi-a povestit despre cartea care urma să-i apară în curând. O carte despre Brad, despre liceu, despre oamenii și tradițiile locului, despre istoria țării, îmi spunea el atunci.

Între timp am aflat ce a făcut Cristian, colegul, în acești mulți ani în care nu ne-am văzut. Inițial a absolvit Facultatea de Construcții din Timișoara, apoi Facultatea de Sociologie a Universității din București. Însă, nu s-a mulțumit ”doar” cu atât. Se pare că și-a dorit mereu mai multă cunoaștere, ca pe o bogăție supremă. Astfel, interesat de programul Executive MBA, se înscrie la I.E.D.C. Bled School of Management în Slovenia, continuându-și pregătirea în Toronto, Canada, la York University. Colaborează între timp la ziarul ”Observatorul” din Canada și la ”Active News” din România.

Din 2004, Cristian Medelean locuiește în Canada, împreună cu soția și cei doi băieți isteți și energici pe care am avut plăcerea să-i cunosc în vară. Lucrează în Toronto la Ministerul Sănătății și se gândește tot mai serios, ca în anii următori să se întoarcă ”acasă”, la Brad.

După o scurtă așteptare, îmi parvine și romanul lui Cristian Medelean, cu titlul ”La colibe”. Îm citesc ”pe repede înainte”, poate prea repede, pentru că nu este o carte „de înghițit” în fugă, ci una care trebuie lecturată pe îndelete, cu multă luare aminte. Regăsesc în ea Bradul, liceul, profesorii și elevii de dinaintea ”epocii de aur”, oameni ai locului, tradiții, obiceiuri și ritualuri, dar mai ales, întreaga istorie a țării din paleolitic și până în epoca modernă.

”Colibele” pe care profesorul de istorie Gheorghe Achim, personajul principal al cărții, le construiește și le pictează cu atâta elan, sunt de fapt imagini arhetipale ale unor epoci marcante din istoria nemului. Ele sunt pregătite să fie utilizate ca ”material didactic” pentru elevii săi, dar mai ales, istorie vie, explicită, amănunțită, cu tot ceea ce ea a avut major și determinant pentru ființarea noastră ca popor. Romanul întreg, prin intermediul ”colibelor” este un manual de istorie complet și competent realizat, autorul făcând adesea trimitere prin notele de subsol la studiile de istorie și etnografie ale unor personalități marcante din domeniile respective: V. Pârvan, E. Bernea, L. Blaga, N. Densușianu, V. Boroneanț, I. Ghinoiu, M. Eliade, S. Mehedinți, ca să enumăr doar câteva dintre numele care apar în lunga și impresionanta ”Listă bibliografică” din finalul cărții.

”Coliba paleolitică” din curtea profesorului, care ia naștere prima, din cărămizi de chirpici, va adăposti ”atelierul de olărit” al Anei, soția profesorului. Prin desenele de pe pereții acestei prime colibe, profesorul ilustrează cele mai importante ”documente” istorice ale perioadei respective: urmele de neanderthalieni descoperite în peștera de la Vârtop din Munții Apuseni, ”dansatorii rupeștri” descoperiți în Peștera Pârcălabului de la Baia de Fier, din județul Gorj, ursul de cavernă descoperit în Peștera Cizmei de la Ribicioara, însoțit de hominizii care și-au dus veacul în aceeași perioadă și în aceeași peșteră, o femeie Cro-Magnon, etc. Între timp Ana începuse ”dansul cu lutul”, adică frământarea cu picioarele a lutului pentru fabricarea oalelor. Iar primele strachini și oale nu întârzie să apară și ele, decorate în stil cucutenian. Ana se arată încântată de rezultatul muncii sale, dar mai ales de frumusețea decorului: ” Câtă desăvârșire în câteva linii curbe și trei culori!”, exclamă ea la final, aceasta fiind de fapt și concluzia specialiștilor de astăzi de pe întregul mampamond, în legătură cu ceramica de Cucuteni.

Colibei paleolitice îi urmează coliba neolitică, în care se va desfășura un alt meșteșug, practicat tot de Ana, acela al țesutului. Pe pereții colibei sunt pictate imagini reprezentative din perioada neolitică: ornamente specifice culturilor Starcevo-Criș, Vincea-Turdaș, Cucuteni-Tripolie. Sunt reproduse de asemenea, pictogramele tăblițelor de la Tărtăria și imagini ale ”Marii zeițe” cucuteniene.

20161219_144730-large

Marile culturi dezvoltate în urmă cu mii de ani pe teritoriul țării noastre și enumerate mai sus, cărora li se adaugă și altele, la fel de importante: Vădastra, Gumelnița, Hamangia, Boian, nu sunt simple valori ale patrimoniului național, ci valori care aparțin patrimoniului universal. De curând am aflat că staueta Gânditorului de la Hamangia a fost inclusă printre primele 10 artefacte de valoare culturală majoră, ale umanității… Nu ar avea rost așadar, să ne lamentăm mereu, că noi, românii, nu am dat nimic valoros mapamondului. Eu aș veni cu un singur nume: Brâncuși!, la care aș mai putea adăuga alte câteva zeci. Ele există și au fost nominalizate în lucrări pe tema aceasta, chiar de către autori străini. Vă las să le descoperiți singuri, ca pe un exercițiu de patriotism. Știu, cuvântul ”patriotism” nici nu aș avea voie să-l pronunț… Iar despre Brîncuși ”al nostru” ce aș putea să spun? El este o uriașă ”Coloană a veșniciei” în arta modernă, o coloană care se înalță direct din blamata ”opincă” românească…

Dar, să revenim la cartea noastră! Autorul chiar se întreabă la un moment dat, cine?, ce fel de oameni au fost aceia, de acum mii de ani, care au putut crea asemenea frumuseți? ”De unde atâta geometrie în arta lor? Intuiau, sau chiar cunoșteau ei legile cosmice bazate pe geometrie încă de atunci? Despre ce, bunăoară, vorbeau ei atunci când își pictau oalele de lut? O fi fost oare depre ființă și lume, despre cosmos și zei, despre neant și nemurire, despre frumos și urât?”

Profesorul Gheorghe își continuă munca de ridicare a altei colibe, de data aceasta pe a celei dacice, și odată cu el autorul cărții, Cristian Medelean, își continuă periplul său prin istoria României, călăuzind cititorul pas cu pas, din labirinturi întunecoase, spre vârfuri semețe. Astfel, la coliba dacică apar primele noastre personalități: Zalmoxis, Deceneu, Vezina, Decebal, Burebista, etc. Chipul lui Deceneu fu pictat având ca model chipul Părintelui Arsenie Boca. Mai fu pictată întreaga istorie a dacilor. La finalizare coliba primi denumirea de ”coliba cărților”.

Urmând același tipic, profesorul ridică ”coliba romană” dedicată ”cusăturilor tradiționale” și apoi, ”coliba crișeană” sau ”coliba Crișan”. Prin zugrăvelile de pe pereții ultimei colibe, profesorul ajunge să ilustreze istoria noastră până la Marea Unire, pictând toate figurile proeminente care ”au făcut” istoria României.

Așa cum spunea și Anca Sârghie, profesorul Gheorghe Achim, personajul principal al romanului ”La colibe”, este un alter ego al scriitorului. Autorul trăiește o dedublare. El se transpune în pielea personajului său, retrăind cu efervescență și dăruire, întreaga istorie a neamului, dar mai ales, trăind acasă, printe moții săi crișeni, pe dealurile cu fânețe înflorite și păduri umbroase ale Zarandului, în stilul patriarhal al satelor noastre vechi de munte, gustând din plin frumusețea anotimpurilor de aici, dar și din frumusețea vechilor noastre datini.

Cuplul Gheorghe-Ana reface oarecum cuplul mitic Manole-Ana. Gheorghe și Ana construiesc  și se bucură de ceea ce realizează împreună, iar pruncii li se nasc într-o atmosferă de armonie și bucurie dată de satisfacția lucrului dus cu bine până la capăt. Ana lui Gheorghe participă efectiv la munca de înălțare a colibelor, zidirea ei în aceste construcții fiind una spirituală, o zidire dată de efort, de transpirație și de multă dăruire.  Este de asemenea, sacrificiul perechii care-i stă mereu aproape celui care creează, sprijin sigur și permanent soțului său.

Însă, în roman apare la un moment dat, o altfel de colibă, rezultat al iubirii care leagă cuplul Gheorghe-Ana. Este vorba de ”coliba prefacerii”, ”sălășelul” sau uterul în care se înfiripă și se dezvoltă o nouă viață. Descrierile vieții intrauterine începând cu celula-ou și până la naștere sunt de o sensibilitate și un inedit uimitor, poate unice în literature noastră. Epopeea celor nouă luni de viață intrauterină și momentul nașterii au găsit în Cristian Medelean un adevărat cunoscător, un poet plin  de înțelegere și sensibilitate, care a știut să ”traducă” pentru cititor toate trăirile încărcate de puritate și nedumeriri, de bucurie inefabilă dar și de temeri ale fătului, mai bine decât o femeie care a purtat copii în pântece. Aceste descrieri îmbracă de multe ori forme metafizice sau de roman fantastic, aducând un plus de valoare lecturii: ”Of,Doamne!, exclamă ea cu fața acum îngălbenită de surprindere și teamă, doar nu cântă copilul? Mai încercă de câteva ori până se convinse în cele din urmă că doina cântată de ea era însoțită necontenit de acel sunet îndepărtat, fluid, de un soi de îngânare firavă care tremura în însăși fibra corzilor ei vocale. Iar îngânarea, așa înfundată cum era, suna teribil a doină… Of, Doamne Sfinte!, exclamă din nou și mai speriată, copilul ăsta chiar cântă!”

Apoi, ritualurile și obiceiurile care însoțesc nașterea, primele zile din viața pruncului, a mamei lăuze, îmbisericirea acestuia și botezul sunt de o bogăție și o frumusețe incredibilă, evidențiind și ele îndelunga dăinuire a poporului nostru pe aceeași vatră multimilenară, dar și asidua documentare a autorului.

„La colibe” este un roman al regăsirii sinelui, al rădăcinilor profunde, adânc înfipte în pământul românesc, un roman- „strigăt”, un strigăt de afirmare şi asumare totală a apartenenţei la neamul românesc şi la a sa istorie multimilenară.

Autorul, Cristian Medelean, cu o bucurie şi o exuberanţă de-a dreptul contagioase, vorbeşte în roman despre locuri, oameni, tradiţii, meşteşuguri, ritualuri din zona Bradului, dar mai ales despre istoria poporului român de la „începuturi şi până în prezent”, încercând să nu uite nimic din ceea ce este valoros şi important pentru naţia română, nimic din ceea ce i-a marcat şi încântat copilăria şi adolescenţa.

Îndemnul autorului îndreptat către cititor este de ”a nu uita”,  de a-și prețui strămoșii, eroii, valorile, tradițiile, istoria și trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, pentru că, spunea Machiavelli: ”Cine nu are trecut, nu are nici viitor!” MONICA DUŞAN (Ziarul Zarandul, noiembrie 2016)

PS: Cartea este disponbilă pe platforma eMag şi în reţeaua de librării Alexandria.

La colibe


20161219_144730-large[…] Pe parcursul lecturării romanului, îți dai seama că sensul comun al cuvântului „colibă” trebuie înlocuit cu cel de cadru toponimic, chiar matriță istorică pentru ceea ce era locuința paleolitică, neolitică, cea geto-dacică, medievală şi cea crișeană, cu care ne apropiem de epoca modernă. Această joacă serioasă a lui Gheorghe Achim dovedește că profesorul de istorie își înțelege misiunea didactică într-un mod cu totul special, punând în legătură dărnicia acelui plai al lumii moților cu universul lăuntric al cugetării sale. Pentru că trăim în perioada când se impune în învățământul național „săptămâna altfel“, el, profesorul din Apuseni, ține să experimenteze pentru propria deslușire, dar neprecupețit şi pentru generațiile de elevi şi dascăli care îi urmează pilda, un proiect ingenios, ca edificare retrospectivă cu trimiteri la condiția spirituală a strămoșilor şi cu o proiecție asupra artei originare a fiecărei culturi. Un întreg perete al colibei neolitice este acoperit de figuri ce refac „caracterul dual al lumii“, în stilul Cucuteni, ilustrând Pământul şi nemărginirea, rodind sub imboldul zeiței Fecundității. Totul este rezultatul unui program urmat cu consecvență de către autorul proiectului: „Semnele pictate vor păstra forma ceramicii cucuteniene, însă dimensiunile şi aranjarea lor veneau din fantezia profesorului de istorie.” Tăblițele de la Tărtăria simbolizează zorii scrisului omenirii. Desigur că acei oameni nu puteau fi doar niște barbari, din moment ce ei izbuteau să combine „într-un mod fericit culoarea cu geometria.” Colibele profesorului Achim nu alcătuiesc un muzeu, ci ilustrează un mod de a reconstitui „o frântură din felul în care trăiau strămoșii noștri”, îndeletnicindu-se cu olăritul, țesutul şi alte meșteșuguri asemenea. Interesantă ca viziune este Coliba geto-dacilor, care este un spațiu al educației, așadar are pereții plini cu cărți. Aceasta este denumită chiar „coliba cărților”, dovedind grija pentru suflet şi nemurire a străbunicilor noștri din epoca preromană, căci primatul sufletului asupra trupului era axa religiei geto-dacilor.

Cristian Medelean nu-şi îngăduie fantezii tipice genului beletristic, ci rămâne în legătură cu marile minți românești ale domeniului, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan etc. Captivant joc şi plăcută lectură, în care ariditatea textului științific este risipită cu un binevenit simț al măsurii estetice. Ambiguitatea genului beletristic ilustrat este dată de consubstanțialitatea textului bipolarizat structural, informația documentară de tip istoric și etnografic fiind încadrată într-o ramă ficțională. Bipolaritatea asigură cărții șansa unei refrișări expresive într-un text cu explicitări bibliografice, cu totul atipice romanului clasic, dar necesare lectorului român de indiferent ce formație profesională. O carte pentru românii diasporei noastre, mai ales, și o pildă pentru cei consacrați gestului didactic efectiv. Dispersia discursului narativ destructurează romanul ca gen clasic, autorul oferind în esență povestea fascinantă a unui mod de a ființa în lumea aurorală și solid susținută de tradiție a moților. Așadar, o carte în care notația etnografică glisează în narațiune cu un firesc neașteptat, fără ca latura științifică să se altereze şi fără ca proza să-şi piardă calitatea intrinsecă. Mai rar un asemenea caleidoscop al tradițiilor, pornind într-o acoladă largă de la preistoria neamului și până la contemporaneitatea strictă, ilustrată prin ritualul nașterii pruncului, scenă în care fabulosul și realul își dispută întâietatea. […] ANCA SÎRGHIE

la-colibe-ed-ii-versiune-finala

 


 

Poezia nepoetului: Bradul si soarele

Bradul si soareleDemult, de iubire,
Bradul s-a întins până la soare,
Îmbrăţişându-l, sărutându-l.
De-atunci se iubesc aşa,
Înfierbântaţi, încremeniţi în lumină.

„Târgul de Fete” de pe Muntele Găina şi alte sărbători din Țara Moților

IMAG1515Rădăcinile “Târgului de Fete”, care se ține în fiecare an în miezul verii, în duminica cea mai apropiată de Sf. Ilie, pe platoul din vârful Muntelui Găina (1486 m), sunt atât de adânc înfipte în pământul Țării Moților si Crişenilor – căci muntele se află la confluența celor doua “țări” – încât ajung, după unele precizări, până la focul primordial al formării poporului român.

Unele mărturii sugerează ca târgul se ține ca amintire a biruinței asupra unor năvălitori mongoli, sau a victoriei asupra curuților si la(o)bonților, care atacară pe moți în timp ce acestia petreceau pe creasta muntelui.

Continuitatea milenară a unei asemenea sărbători, ținută într-un loc neprielnic, sălbatic chiar, dar de o frumusețe şi pitoresc neasemuite, acolo unde cerul îmbrățişează pământul, unde văile sunt nevestele munților, se poate explica cel mai bine prin filonul religios si spiritual ancestral al moților si crişenilor, prin înclinația lor de a sărbători împreună în mijlocul naturii dăruite de Dumnezeu.

Unele studii – dar şi unele legende transmise prin viu grai pe care le-am auzit cu urechile mele de la autohtoni – ne spun că obiceiul urcatului poporului pe muntele “sfânt” (Kogaion?!), în anumite momente sacre ale anului, cu adâncă încărcătură cosmică şi religioasă, pentru a desfăşura anumite rituri religioase, ne-a fost transmis de pe vremea dacilor.

Altminteri, nedeile din aceleaşi ținuturi, care sunt sărbători mai mici, tot văratice, ținute în mijlocul naturii în aproape fiecare sat de hramul bisericii locului, par a continua sărbătorile romane ţinute atunci în onoarea zeilor patroni.

În trecut, se ţineau mai multe serbări pe crestele munţilor, ordinea cronologică fiind în funcţie de semeţia lor. De Sân-Petru – dupa rit vechi – începea serbarea pe Muntele Biharia (1659 m), sărbătoare dispărută la 1828 din pricina deselor furtuni şi a ceţei, dar şi din cauza „tunetelor” care se aud în pântecul muntelui datorită căderilor de ape subterane; se spune că nici vitele nu îndrăznesc să pască în acele locuri. Urmau apoi sărbătoarea Găinii, sărbătoarea de pe Muntele Călineasa (1432 m), care se ţine şi azi, şi sărbătoarea de la Lespezi (1103 m), dispărută în 1830.

Un obicei inedit se ţine primăvara de Sân-Toader – anul acesta a cazut chiar de 8 martie – pe valea Crişului Alb, în Hălmagiu, la poalele Muntelui Găina, şi se numeşte „Târgul Sărutatului” sau „Târgul Nevestelor”. Tradiţia spune că la năvălirea turcilor pe Valea Crişului Alb, aceştia „ar fi răpit o mulţime de femei crişene, dintre cari unele, scăpând din robie şi întorcându-se acasă, au sărutat pe toţi cunoscuţii pe cari i-au întâlnit, iar aceştia le-au cinstit pentru vrednicia şi dragostea lor faţă de limba şi vatra strămoşească.” (Ioan Rusu Abrudeanu, Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, 1928).

Fie de la daci, fie de la romani, fie ca sinteză de la amândouă popoarele originare ale românilor, bucuria de a petrece în sânul naturii nealterate de mâna „civilizatoare” a fost adusă din tată-n fiu până azi. Pe creasta Găinii s-au perindat adesea, visând şi, uneori, înecându-şi suferinţele, Avram Iancu şi prefecţii lui, Ioan Slavici, care a bătut Ardealul singur-singurel pe jos („Băiet de liceu, îmi petreceam vacanțele cutreerând Bănatul, Câmpia Țării Unguresti si valea Crişului Alb până la Brad şi până’n vârful Găinei, totdeauna singur-singurel.”), dar şi regi şi regine. În anul 1924, în prezenţa Regelui Ferdinand I, „unificatorul neamului”, s-a ridicat o troiță având crestată pe ea următoarele cuvinte:

Înălțatu-s’a această sfântă cruce întru amintirea neuitatului erou al munților, Avram Iancu, cu prilejul serbării naşterii sale şi s’a sfințit în ziua de 1 Septemvrie, anul mântuirii 1924, în prezența M.S. Regelui Ferdinand şi a reprezentanților națiunii române întregite si recunoscătoare”.

IMAG1514

În privința denumirii de „târg de fete”, numai neaveniții şi ignorantii ar putea afirma că moții şi crişenii şi-ar fi vândut fetele în scopul, să zicem, al realizarii căsătoriilor „din interes”. Oamenii acestor locuri, cu frică de Dumnezeu, care ascultau cu smerenie de Sfânta Scriptură, nu puteau proceda astfel, în însăşi virtutea legilor hristice cărora li se supuneau. Pe de altă parte, cum platoul muntelui reprezenta un punct de întâlnire între comunitățile de pe-o parte şi de pe alta a muntelui, şi un prilej de sărbătoare anuală de masă, unică (muzică, joc, horă, veselie, glume s.a.m.d), era cât se poate de firesc ca tinerii să se cunoască acolo, să lege prietenii, să se îndrăgostească de ce nu, şi mai apoi să se cunune în toată legea.

Rostul toponimiei muntelui poate fi găsit foarte bine în următoarea legendă scurtă:

„Vidrenii spun că în timpul când şi in munții Bihariei se lucrau băile, o găina de aur iesea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle sale de aur. Vidrenii atraşi de frumusețea nemaipomenită a găinei, în mai multe rânduri s’au încercat s’o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur dela Roşia. De atunci, nemaiputându-se găsi aur în băile din acest ținut, Moții au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era Vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părțile unde a sburat.” (Frâncu şi Candrea, Moții, Buc. 1888, p. 67)

IMAG1513

Astăzi, sărbătoarea de pe Muntele Găina este încă vie. Sigur, nescăpată de tăvălugul (rău)„modernizării” (politizată, siluită de massmedia dornică de stiri senzationale şi „exotice”, manelizată pe ici pe colo, festivizată excesiv ş.a.m.d.), poate că nu mai este ce-a fost; ce i-a fost dat să fie…

Cu toate acestea, temerarul care se încumetă să urce pe Găina, poate încă desluşi acolo sus, unde cerul se iubeşte cu muntele şi văile cu crestele, filoane de „aur” autentic: obiecte moțesti (tulnice, greble, furci, cozi de coasă, ciubere şi doniţe, oale tradiționale), port (ne-mai)popular (alb-negru cu tricolor la brâu, cojoace, opinci), muzică (ne-mai)populară din Țara Moților, cântată, cu puțin noroc, de Nicolae Furdui Iancu. Dacă mai pui şi sentimentul bucuriei, dimpreună cu moții şi crişenii, dat de o privelişte încântătoare, şi de, cine-ştie, prilejul de a lega o prietenie cu „fată din târg”, atunci merită să încerci s-ajungi acolo sus, pe spinarea Găinii.

IMAG1534

Poezia nepoetului: Păpădia Tatălui

Papadie galbenaPăpădia Tatălui

 Păpădie galbenă,

De Tatăl dăruită.

Făt al Soarelui aprins

Şi-al Lutului din jos.

 

Dezmierdată de pacea Cerurilor,

De Vânturile de sus.

Zânele-ţi jucau, râdeau,

Zărind că vii din Soare.

 

Şi s-a făcut să te iubesc, făloasă galbenă,

Şi te-am vârât în suflet.

Şi dor mi-era de tine

Şi-aşa, scăldată-n mine.

 

Şi n-am ştiut

Că Tatăl desenase,

Ca tu să te desfaci,

Să zbori ‘ndărăt spre Soare.

 

Acum mi-e iarăşi dor.

Şi cât amar de dor

Mă mistuie,

De când te-ai risipit din mine.

 

Dar Tatăl vru aşa.

Papadie cer

Acum ştie cine este. Când conduce, horeşte…

Grigore Lese-Acum stiu cine suntLa răspântia vremurilor tulburi în care ne aflăm, am crezut şi eu la un moment dat că nu vom şti, ca neam vechi şi încercat, să alegem încă o dată calea cea bună şi dreaptă, singura care ne poate asigura dăinuirea şi împlinirea lumească şi cerească în deplină libertate şi cunostinţă de ceea ce suntem.

În tămbălăul ultimilor 24 de ani nu m-au răvăşit niciodată în intimitatea mea nevoile cotidianului, atât de hulite azi. Am înteles de multă vreme că suferinţa venită din lipsuri lumeşti e trecătoare, e doar o furtună de vară de care scapi uşor dacă îţi vezi de drum. Am înteles la timp că, în ciuda a ceea ce se spune, avem mult mai multe decât au avut stramoşii noştri. N-am jelit nicicând de lipsa banilor, n-am facut nicicând din asta un caz. Când n-am avut bani am avut dragoste şi libertate, oameni dragi în jur, cer şi mare albastră în jos şi în sus, un suspin, o ceteră, un părinte, un prieten, o iubită.

Birocraţia, hulită şi ea, nu m-a deranjat niciodată pentru ca niciodată nu mi s-a părut greu să scriu ceva pe o hârtie, sau să mă deplasez dintr-un loc într-altul. Niciodată nu m-am grăbit. Eram oare prea tânăr? Manelele nu m-au stingherit pentru că nu le-am ascultat, aşa cum nu m-au stingherit nici personajele şi emisiunile căzute din televiziuni; pentru că nu m-am uitat la ele. Şi-apoi, trăim în Lume nu în Rai, m-aştept să mai fie şi rău nu numai bine. Am muşcat din măr; dar mai avem şi-o cruce cu care să biruim.

Un singur lucru însă m-a izbit. Începutul de moarte din satul românesc. Muzeificarea lui. Discoteca care a înlocuit duminica horei şi-a-nvârtitei. Milioane de copii plecaţi la cules prin depărtări, în loc s-arunce cu seminţe pe pământurile lor. Milioane de copii în pantaloni albaştri care nu mai ştiu ce e aia o ie; că le e rusine de ea. Milioane de copii care n-au mai vrut să fie ca părinţii si străbunii lor; ci ca modelele de pe telesticla din fiecare casă: fotomodele, telefotonovele, manelomodele. Lepădarea şi acedia… Semne ale dispariţiei; iar asta m-a înspăimântat cumplit.

Dar, ca orice spaimă, trece. Am avut norocul să vad semnele bune, să-nvăţ să le văd. Semne de regenerare şi revitalizare a neamului, care-au început sa încolţească precum seminţele. Iar unul dintre aceste semne-seminţe, care-mi dă curajul să sper la bine şi frumos este inconfundabilul Grigore Leşe.

În luna lui Undrea a anului trecut, Grigore Leşe şi-a lansat cartea intitulată Acum ştiu cine sunt, arătând că nu este doar un „rapsod popular”, aşa cum câţiva răutacioşi de meserie au tot insinuat, ci şi un om care ştie „sa horeasca” şi numai în cuvânt scris. În hora de cuvinte, simple, neaoşe şi sincere, autorul ne prezintă, prin episoade bine alese, repere semnificative ale vieţii lui. O viaţă nedesfăcută niciunde şi nicicând, nici acum trăind la oras, de lumea satului din Ţara Lăpuşului unde s-a ivit pe lume… Satul şi ţăranul sau „păcurariul” român reprezintă pentru G. Leşe fibra cea ma mai sănătoasă a spiritualităţii sale, ceea ce este el în adevăr. Nimic nu se întâmplă în lumea lui Grigore Leşe, chiar şi în lumea sa actuală, urbană, fără legatură cu suferinţele, bucuriile, datinile, tradiţia, sărbătorile şi misterul satului şi a oamenilor din el.

Locurile în care a copilărit şi crescut, precum şi plaiurile pe unde a hălăduit mai tărziu în căutare de hori româneşti autentice, aparţin unei lumi sacre, tainice, încărcate de semnificaţii. Bunăoară, plecând din Idicel Pădure – un loc ascuns din Mureş – G. Leşe întelege că ura faţă de noi înşine trebuie depăşită, vindecată prin dragoste.

„Când am plecat din Idicel Pădure, am lăsat în urma mea uliţele şi crângurile sufleteşti. Oamenii de aici m-au făcut să simt singuratatea şi singularitatea locului. Şi am înţeles încă ceva: că cine urăşte România pe sine se urăşte.” [Read more…]

Dor de Mircea Eliade: Jurnalul portughez

Mircea Eliade-Jurnalul-PortughezScris în perioada 1941-1945, perioada uriaşelor zbateri şi transformări istorice din timpul celui de-al doilea război mondial, când România traversa tragismul războiului gustând amarul deznodământ al bolşevizării şi ciopârţirii ţării, Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade împleteşte acest tragism naţional – şi planetar – cu tragismul propriei fiinţe.

Tragismul naţional este trăit de marele istoric al religiilor plenar. Bântuit neîncetat de explozii de angoasă şi neurastenie, de regretul sincer că nu poate fi pe front alături de camarazii lui, acesta scria in nota de jurnal din 21 decembrie 1942 că:

Dar ceea ce nu pot accepta, ceea ce nu pot asimila este tragedia neamului meu. Gândul că statul şi neamul românesc ar putea pieri din cauza ruşilor şi datorită imbecilităţii furioase a unui Churchill sau Roosvelt mă exasperează. Disperarea mea îşi gaseşte izvorul mai ales în acest destin românesc.

Autorul mai intuieşte că alianţa anglo-rusă nu poate aduce nimic bun pentru România, fiind oripilat de petrecerile din curtea Legaţiei Române de la Lisabona organizate în cinstea victoriei aliaţilor.

Tragismul personal atinge „culmile disperării” în toamna anului 1944 – la 20 noiembrie – când braşoveanca Nina Mareş, consoarta sa de aproape doisprezece ani pe atunci, trece in lumea celor drepţi, doborâtă de o boală incurabilă. „De ce, Doamne, de ce?!” se întreba descumpănit şi răvăşit de durere autorul inegalabilului roman Noaptea de Sânziene. În decembrie, după ce şocul morţii Ninei se mai risipeşte, M. Eliade începe să desluşească în moartea Ninei alte înţelesuri:

Nina n-a plecat de lângă mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândesc în chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic.

Durerea pricinuită de pierderea Ninei nu a încetat niciodată, chiar dacă manifestările acesteia au luat alte forme în timp. De altfel, M. Eliade, ca semn de înaltă preţuire, i-a dedicat acesteia monumentalul Tratat de Istorie a Religiilor, operă care nu lipseşte din nicio bibliotecă care se respectă.

Dincolo de tragismul ambivalent al acestui jurnal, cititorul poate pătrunde în atmosfera politică tulburătoare a acelor ani. Descrierea întâlnirilor autorului cu personalităţi politice ale vremii, menţionând aici doar pe Preşedintele Portugaliei de atunci, Antonio de Oliveira Salazar, sau, în răzleţele sale vizite în ţară, pe Vicepreşedintele Consiliului de Ministri, Mihai (Ică) Antonescu, este presărată cu nuanţe şi picanterii delicioase, specifice caracterului rebel eliadesc. [Read more…]

Numele şi misiunea generaţiei noastre

Mircea VulcanescuMircea Vulcănescu reprezintă – ca om şi ca operă deopotrivă -, unul dintre diamantele societăţii, culturii şi spiritualităţii româneşti din perioada interbelică. Şlefuit academic de către Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu, M. Vulcănescu a lăsat în urma sa o creaţie unică, pe măsura aşteptărilor marilor săi învăţători, şi pe măsura inegalabilor săi prieteni şi colegi, precum au fost un Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, ca să enumăr câţiva dintre cei mai cunoscuţi membri ai „tinerei generaţii” de atunci.

„Tânăra generaţie” interbelică, spre deosebire de cea, tot tânără, de astăzi, care cu greu îşi (re)găseşte reperele axiologice, reprezenta, în viziunea lui M. Vulcănescu, prelungirea firească, organică, ramura terminus a cinci generaţii precedente, toate la fel de glorioase întru devenirea socială, culturală şi istorică a românilor.

Prima generaţie a acestui veritabil stejar genealogic în cinci trepte este „generaţia premergătorilor”, o generaţie apărută imediat după revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Este vorba despre generaţia care promova autohtonismul în dauna influenţelor străine – mai ales a celor greceşti -, înrâurită de Şcoala Ardeleană, şi reprezentată de Gheorghe Lazăr, în Muntenia, şi de „leatul” cărvunarilor, în Moldova.

„Generaţia paşoptistă” care a urmat este generaţia bonjuristilor, liberali şi universalişti, întorşi de la Paris, care, prin revoluţie, au făurit prima Românie modernă, fără, încă, Transilvania şi Basarabia. Este generaţia lui Ion Brătianu şi a lui Mihail Kogălniceanu sau, în Transilvania, a lui Avram Iancu.

Cea de-a treia generaţie care se afirmă pe scena istoriei neamului românesc este „generaţia junimistă”, a lui M. Eminescu, I. Creangă, T. Maiorescu sau C. Negruzzi. Vorbim acum de o generaţie cultural-politică reacţionară faţă de acţiunile liberale ale paşoptiştilor, dar aristocratică, filogermană – prin influenţa regelui Carol I -, care se opune importului de „forme fără fond”, fără rost şi fără noimă, din Occident, promovând, prin „Convorbiri Literare”, precum „premergătorii” şi romanticii, autohtonismul românesc, ancorat adânc în viaţa ţărănească.

Răspunsul dat junimiştilor, a-sociali şi prea-aristocratici, vine din partea semănătoriştilor naţionalişti adunaţi în jurul lui N. Iorga sau poporaniştilor socialişti ai lui C. Stere. Această generaţie, cu ochii îndreptaţi când spre Transilvania, când spre Basarabia, a fost zămislită în vremurile Marii Răscoale Ţărăneşti de la 1907 şi s-a exprimat prin „Semănătorul” şi „Viaţa românească”. A fost numită de către M. Vulcănescu „generaţia socială”, urmărind îmbunătăţirea vieţii ţăranului, şi, mai cu seamă, unitatea tuturor românilor.

Unitatea tuturor românilor, realizată la Alba Iulia în anul de graţie 1918, este desăvârşită de o generaţie care a fost nevoită să treacă prin Marele Razboi, „prin foc şi sabie”, pentru împlinirea idealurilor sale. De aceea, a şi fost numită „generaţia de foc”, sau „generaţia sacrificată”. Supravieţuitorii războiului, adunaţi lângă Nae Ionescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru şi mulţi alţii, şi-au exprimat gândurile realiste, autohtoniste, ortodoxiste şi monarhiste mai ales în revista „Gândirea”. Tot acum au loc primele încercări de exprimare a sufletului românesc în universalitate şi chiar de împăcare a autohtonismului cu universalismul.

Revenind la „generatia tânără”, generaţia care a urmat „generaţiei de foc”, mai trebuie amintit în această scurtă incursiune în lumea generaţiilor de după anul 1821 că aceasta se afla în preajma vârstei adolescentine în timpul Marelui Război. Totodată, a fost adânc influenţată de Nae Ionescu, Dimitrie Gusti şi Vasile Pârvan. Din amintirile lui M. Vulcănescu reiese că o parte a membrilor acestei generaţii, în contra divergenţelor ideologice şi filosofice inerente dintre ei, petreceau seri de neuitat la locuinţa „învăţătorului” Nae Ionescu de „la şosea”, împărtăşind o prietenie sinceră.

Dar, unul dintre cele mai importante lucruri remarcate în ţesătura acestei tinere generaţii interbelice, strălucită prin prizma operei lăsate în urmă, este, pentru mine cel puţin, substanţialitatea – realizată într-o măsură mai mare sau mai mică –  misiunii ei:

  1. Să asigure unitatea sufletească a românilor.
  2. Să exprime în forme universale acest românesc.
  3. Pregătirea pentru ceasurile grele care pot veni (apărarea neamului, evitarea repetării greşelilor din trecut ş.a.m.d.).
  4. Misiune universală: integrarea în ritmul creaţiei universale omeneşti şi de a contribui la pregătirea omului de mâine, către care se îndreaptă nădejdea şi eforturile creaţiei omeneşti.

În acest context şi în preajma zilei naţionale a românilor, mă încearcă două întrebări. Mai întâi: cum s-ar numi, oare, generaţia prezentă? Luând în calcul numărul uriaş de români plecaţi în pribegie – acest gigantic şi trist export de viaţă! -, probabil că dacă aş spune „generaţia absenţilor” nu aş greşi prea mult… Apoi: care ar fi misiunea generaţiei prezentului, oricum s-ar numi ea? Nu m-aş hazarda să dau un răspuns acum, dar cred că dacă am porni de la cele patru puncte din misiunea tinerei generaţii interbelice de mai sus, ne-am descoperi şi misiunea, şi menirea în această lume încurcată…

Cu asemenea premergători avem, slavă Domnului, destule izvoare de unde să ne inspirăm. Şi duce mai departe… Şi finisa… Precum Brâncuşi, „Pasărea Măiastră”…

La mulţi ani, România!

Bogdan Briscu: Moţii şi luptele lor la 1848-1849

Bogdan Briscu-Motii si luptele lor la 1848-1849Scoasă de sub tipar în anul 2012 sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” a Academiei Române, cartea tânărului clujean – moţ la origini – Bogdan Briscu, „Moţii şi luptele lor la 1848-1849”, ne prezintă istoria evenimentelor acelor ani revoluţionari dintr-o perspectivă inedită: romanul istoric.

Autorul ne cheamă la întelegerea acelor vremuri, propunând trăirea istoriei, în dauna unei abordări strict ştiinţifice. Personajele principale ale acestui roman istoric nu sunt de aceasta data tribunii revoluţiei transilvănene, ci omul simplu din popor reprezentat de Ion si de familia sa.

Zbaterile şi temerile sufletesti ale lui Ion în preajma şi în timpul revoluţiei paşoptiste, adică atunci când securea şi coasa au devenit din instrumente de gospodărie arme de luptă, sunt prezentate de autor prin intermediul unui limbaj bogat si neaos, tipic Ţării Moţilor. Prin intermediul acestui grai autorul reconstituie atmosfera eroică a acelor ani, încercând să transmită cititorului trăirile autentice ale acelor vremuri.

W. Faulkner spunea într-o piesă de teatru că „Trecutul nu moare niciodată. El nu este chiar trecut.” Prin cartea sa, Bogdan Briscu arată într-un mod cât se poate de plastic şi de original tocmai acest lucru: că trecutul este cât se poate de viu, că el traieşte, unde altundeva decât în noi. O carte-revelaţie care ne aduce aminte cine suntem. O carte-revelaţie care poate stârni interesul tuturor vârstelor. O carte-revelaţie care poate întoarce tineretul cu faţa către istorie, către trecutul care, ca şi prezentul şi viitorul, îi aparţine în întregime.”

SânzIEnele, stâna noastră de basm

Flori de SânzieneÎn ziua cea mai lungă din an – după calendarul vechi popular – răzbate de peste veacuri, din vremea dacoromanilor dacă nu mai de dinainte, o sărbătoare deopotrivă cosmică şi creştină. Pe 24 iunie sărbătorim Sânzienele – sărbătoare sinonimă cu Drăgaica în Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei –, dar şi naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

La trei luni de la Ziua Cucului (de 25 martie, aproape de echinocţiul de primăvară, atunci când în calendarul creştin se sărbătoreşte Buna Vestire), adică de când pasărea-oracol începe a cânta începerea noului ciclu cosmic, dar şi a prevesti destinul oamenilor în stare să o asculte cu urechea ascunsă a sufletului, cucul amuţeşte brusc în ziua solstiţiului de vară, numită în limbaj popular Amuţitul Cucului.

Cuc

În aceasta zi, viaţa şi ciclul cosmic al naturii ajung la apogeu. În jurul nostru natura nu mai scânceşte timid, primăvăratic, ci îşi cântă liturghia supremă. Focul solar hrăneşte sevele ierburilor îmbiindu-le să se ia la trântă cu înălţimea copacilor. Cucul amuţeşte; dar simfonia câmpului şi a pădurii continuă în triluri inconfundabile de mierle, ciocârlii, sau albine, greieri şi gâze nevăzute. Florile de sânzaiene, galbene sau albe, îşi desfăşoara petalele în plenitudinea lor, anunţând ochiul că timpul cel mai lung a sosit. Rădăcina grânelor se usucă, transferând întreaga viaţă acumulată în boabele pârguite, care aşteaptă prefacerea în pâinea noastră cea de toate zilele. În cântec şi joc viaţa calcă peste moarte îngropând-o în cele mai tenebroase adâncuri.

În noaptea de Sânziene gaura deschisă la mijlocului cerului lasă lumea de dincolo să pătrundă în lumea de aici, de aceea se şi fac pomeni de Moşii de Sânziene. Tot acum, în miezul nopţii şi din mijlocul cerului, ajung în lumea mundană, în cete, şi Sânzienele, zâne înşelătoare împărţind, după caz, binele şi răul, frumosul şi urâtul. Sânzienele pot da rod recoltelor, înmulţesc animalele şi dau leac şi miros vegetaţiei, dar, asemănător ielelor, pot trezi urgiile naturii, aduce boala, pedepsi păcătoşii – lovindu-i de boala “luatul la Drăgaică” – sau secătui rodul holdelor. [Read more…]

„Reacţiunea” – Fragmente

Mihai EminescuLa 22 iulie 1880, Mihai Eminescu publica în Timpul articolul intitulat “Reacţiunea”. Cu un limbaj tăios, tradiţionalist prin excelenţă, M. Eminescu face praf întreaga rânduială politică şi cosmopolitismul dezagregant al vremurilor sale; vremuri care, cel puţin în unele laturi, seamănă teribil cu cele actuale… Trei fragmente din acest articol mai jos:

“Programul nostru zicea: teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit cu încetul simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic odată la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar in ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră. [Read more…]

Daco-geţii: suflet şi nemurire

DaciiÎn spaţiul carpato-danubiano-pontic daco-geţii au acordat o atenţie deosebită problematicii sufletului si nemuririi. Referindu-se la cultura geţilor din aria Pontului Euxin, Simion Mehedinţi (1868-1962) spunea în 1941 că: “Dar şi mai semnificativă era înălţimea culturii lor. Ceea ce uimise mai mult pe colonii greci, care pătrunseseră cu negustoria în bazinul Dunării de jos, era sufletul autohtonilor (subl. ns.) şi îndeosebi religiozitatea lor, adică socotelile cu veşnicia[1].” De altfel şi Herodot (484 i.Hr. – 425 i.Hr.), în istoriile sale, spunea că geţii se credeau nemuritori: “ei cred că nu mor si că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis.”[2] Precum la Platon, distinctia suflet-corp este reliefată în cultura si religia daco-geţilor, cu accentuarea rolului primordial şi al primatului sufletului asupra corpului[3].

Zalmoxis însuşi, personajul axial al religiei dacilor, nu era nici zeu nici om, ci un daimon[4] al cărui mesaj central se refera “la supravieţuirea sau imortalitatea sufletului.[5]” Nemurirea sufletului nu era însă doar un crez, ci un lucru care se dobândea în urma unor ritualuri şi iniţieri mistice, asemănătoare celor greceşti şi elenistice[6]. De altfel Mircea Eliade accentuează faptul că verbul athanatizein din formularea din limba greacă getas tous athanatizontas[7] înseamnă a se face nemuritori şi nu “a se crede nemuritori”[8]. [Read more…]

Primiţi cu Craii?

Crăciun Fericit şi An Nou Fericit!

1 Decembrie: oamenii buni şi frumoşi ai României

Romania flutureDincolo de România subumană inventată de industriile de comunicare, de Tonciu şi dansurile ei lascive, de divorţuri scenice, şi de accidente şi criminalitate, prezentate în goana după audienţă drept regula şi nu excepţia realităţilor româneşti, există, din fericire, în spatele acestor perdele de aburi electronici, o Românie firească, autentică, plină de oameni care cunosc prea-bine bunul simţ, respectul pentru lege, şi rostul lor pe lume. În aceşti oameni se regăseşte România reală, în ei stă toată speranţa şi increderea într-un viitor demn şi luminos. Mă bucură nu numai că adevăraţii oamenii, „omul-firesc”, există printre noi în număr mare, ci faptul că cei mai mulţi dintre ei sunt tineri şi foarte tineri. Am avut prilejul în ultima vreme, poate şi norocul, să cunosc o sumedenie de asemenea oameni frumoşi şi buni, care-si fac şi fac cinste naţiei deopotrivă. Şi când altcândva să-i pomenesc dacă nu de 1 Decembrie?

De exemplu, în miezul verii trecute i-am cunoscut pe Andreea si Alex. O pereche de tineri bucureşteni cu rădăcini în Bucovina,  căsătoriţi civil şi creştineşte, care şi-au propus, nici mai mult nici mai puţin, să faca turul Americilor, de-a latul şi de-a lungul, călare pe motocicletă.

Am apucat să-i cunosc la Toronto, cel de-al doilea popas după cel de început de la Montreal, pentru câteva ore. Nu pot descrie în mărunte cuvinte impresia deosebit de bună făcută! „Ei bine, mi-am zis, iată că sistemul românesc – sau familia, are vreo importanţă? – creşte încă tineri educaţi şi sensibili, nu numai beizadele de televizor.” Îmi spuneau că sunt tare încântaţi să cunoască românii locului aşa că le-am sugerat să vină şi la sărbătoarea românilor care tocmai avea loc la Câmpul Românesc de la Hamilton. Au venit cu plăcere, au fost primiţi cu bucurie. Ne-au vorbit la microfon despre periplul lor Nord şi Sud-American, despre calătoria Est-Vest până în Alaska, şi despre cea Nord-Sud, din Alaska până în Argentina. Ne-au vorbit cald de România, transmiţându-ne dulci sentimente de nostalgie. Mulţi i-au întrebat dacă nu cumva le e frică să bată atâta drum prin ţări aşa-zis nesigure. Răspunsul lor, de o deosebită înţelepciune, a fost: „noi credem că peste tot sunt oameni buni.” Sigur că peste tot sunt oameni buni, şi sigur că numai nişte oameni buni pot avea o asemena credinţă. [Read more…]

Câteva poveţe de la Vasile Pârvan

Vasile ParvanLa 3 noiembrie 1919, Vasile Pârvan ţinea discursul introductiv la deschiderea cursurilor de Istoria Antică si Istoria Artelor, la Universitatea din Cluj-Napoca. Acest discurs, păstrat sub titlul “Datoria vieţii noastre”, este atât de viu si de adânc încat nu m-am putut abţine să nu selectez câteva paragrafe.

Pentru dascali si studenti:

„Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere și disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări școlare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiți de demonul lăuntric. Libertatea aceasta crește din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă și el simplu școlar, alergând la un loc cu copiii și adolescenții după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o școală, atâta libertate a gândului și deci atâta putință de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărășie de viitori oameni.”

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

„Fiecare natiune trebuie să-si aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a multimilor si de selectionare a talentelor si geniilor. Copiii tăranului nostru, vioi si clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de natiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi si înceti. Scoala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru national si ramificată după scopurile sociale specifice evolutiei noastre actuale.” [Read more…]

Jumătatea de oră şi veşnicia la Şcoala Românească din Toronto

Copii Sarbatoarea Romanilor Septembrie 2012

Marele etnomuzicolog român, Constantin Brăiloiu, spunea odata ca numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna ceva în lume. Cumva, printr-o inlantuire abisala a generatiilor vechi si noi, a veacului trecut cu cel prezent, Scoala Romaneasca din Toronto a implinit cu prisosinta, la 6 septembrie la Sărbătoarea Românilor din Toronto, îndemnul acestei personalitaţi exemplare a culturii române.

Îmbracati în straiele noastre ancestrale, provenite din mai toate zonele României, de la Ţara Lapuşului si-a Maramureşului până in Dobrogea, din Moldova până in Oltenia si Banat, copiii români au demonstrat la această sărbătoare că sâmburele nostru identitar este mai viu ca niciodată. Parada straielor populare ne-a reamintit cum se mai poartă un clop de paie sau unul cu pene de păun, cum se mai leagă un brâu multicolor sau tricolor în jurul şoldurilor curate ale copiilor, cum se mai potriveşte o maramă de borangic în jurul capului, sau cum se aranjează poalele si catrinţele fetiţelor pentru a le veni mai bine. [Read more…]

De 1 Iunie – Fiind băiet…

Nimic nu-mi aminteste mai mult de gloria copilariei decat aceste versuri. Copiiilor, celor cu suflet de copil, celor care-si amintesc de copilarie: [Read more…]

Călătorului îi şade bine cu drumul. Vacanţă in România?

Pentru cei care locuiesc in strainătate si intentionează sa plece în vacanţă în România doar timpul ar putea constitui o problemă pentru că multe ţinuturi carpato-dunărene  merită călcate de călător.

Dacă doriţi sa vizitaţi înălţimile Carpaţilor fireşte ca puteti alege locurile cunoscute de pe Valea Prahovei, Munţii Făgăraş sau Valea Arieşului. Există însă şi alte locuri, “de taină”, care merită atenţia călătorului obişnuit cu drumul. Pentru cei care caută nu numai minunile naturii dar si fiorul identitătii româneşti, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei pot fi acum vizitate organizat. În timpul unei asemenea călătorii cei mari si cei mici se pot bucura atât de vederea cetăţilor si templelor dacilor, cât şi de poveştile cu oamenii locului, dacii “adevăraţi”, focuri de tabără, sau vizionarea documentarelor care prezintă tradiţiile ancestrale ale culturii înaintaşilor nostri. Tainele dacilor nemuritori mai pot fi re-trăite şi prin colindarea muntelui lor sacru, Muntele Ceahlău. În acest ţinut, călătorul are posibilitatea de a se bucura de priveliştea de pe Vârful Toaca, de enigmaticele umbre tridimensionale piramidale care apar anual in văzduhul acestor munţi, sau de muzeul celebrei Culturi Eneolitice Cucuteni de la Piatra Neamţ. Şi dacă tot ajungeţi în ţinutul acesta şi mai aveţi timp, o incursiune pe tărâmul sfânt al mânăstirilor Bucovinei n-ar putea decat să vă aducă cu o poşta mai aproape de infinit. [Read more…]

„Moş” bun

Îmi place tare mult cum şi-l imaginează si exprimă pe Dumnezeu poporul român in creatiile sale populare. Dumnezeul la români este milos, blând, împăciuitor, luminos. Un bătrân întelept, moş, care revarsă peste tot si toate seva bunătăţii şi-a luminii.

I.

Oare de ce zbiară oile acelea?

Ale cui sunt aceste oi

De zbiară aşa de frumos

Şi frumos, şi cuvios…

Păstorul răspunde cu smerenie:

De-ale Tale

Cu ale mele.

Eu le pasc,

Tu le păzeşti;

Eu le mulg,

Tu le-nmulţeşti,

Eu le tunz

Tu mi le creşti…

G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 41. [Read more…]

Şcoala Românească: Serbare de Marţisor cu copii cântând în cor

O legenda milenara ne spune ca a treia zi dupa Martisor, Baba Dochia s-a scuturat de cel de-al treilea cojoc din cele noua (sau doisprezece) cojoace purtate de zeita agrara, o stra-amintire a Marii Zeite a Pamantului (Iuno – sau Diana dupa altii – in panteonul roman, sau Hera in cel grec), in pelerinajul ei magic catre crestele muntilor. Pacalita ritualic de nora sa, care i-a adus fragi din padure in aceasta perioada inca a anului inca hibernala, ajutata fiind de Dumnezeu, Baba Dochia a ales calea pasunilor carpatice mai devreme decat fortele pamantului si aerului ar fi recomandat-o. Cum ploaia si lapovita au cazut insidios peste cojoacele Dochiei ingreunandu-le, aceasta s-a lepadat treptat de ele, unul cate unul in fiecare zi. Des-cojocarea Dochiei nu a fost de bun augur pentru ca, de-abia lepadata de ultimul cojoc, razbunatoarea iarna s-a pogorat peste zeita cu un frig napraznic inghetand-o. Legenda ne mai spune ca Baba Dochia s-a transformat intr-o stanca – stana – de piatra; care poate fi zarita si azi, pentru cei care stiu sa vada cu ochii ascunsi ai inimii. Iar o stanca, cu toata raceala ei aparenta, nu e de ici de colea. [Read more…]