Ganduri

N-avem, dom’le, n-avem!

Populaţia României în anul 1919 era de 14,7 milioane de locuitori. În anul 1930 aceasta crescuse la 18 milioane (Anuarul Statistic din 1930), iar în anul 1940 la 20 de milioane (conform estimării lui V. Madgearu). Iată că populaţia ţării creştea substanţial în ciuda condiţiilor precare de după Primul Război Mondial, a crizei economice din perioada 1929-1933 şi a anilor tulburi de dinaintea celui de-al Doilea Război mondial.

Atunci puteam creşte biologic, acum nu. Azi se spune că n-ar fi destule maternităţi, creşe, spitale pediatrice etc. Dar în perioada interbelică erau?! Desigur, nu, mai deloc… Cu toate acestea, mulţi dintre noi ne aflăm acum în viaţă, sub vremuri şi sub soare, mulţumită acestor străbunici curajoşi care au ştiut să facă atâţia şi câţi prunci au crezut ei că trebuie: să meargă ţara înainte. De ce nu mai facem azi copii?! Desigur, pentru că n-avem maternităţi, creşe, spitale… N-avem una, n-avem alta… N-avem, dom’le, n-avem! Bine c-aveau ei!

Chestiunea austro-ungară

Chestiunea asta cu român-italian, român-spaniol, român-american etc. seamănă bine cu „chestiunea austro-ungară”. În cele din urmă austro-ungarul austriac a rămas doar austriac (neamţ), iar austro-ungarul ungur a rămas doar ungur (maghiar)…

Monomuzica

Dacă asculți muzica difuzată de cea mai mare parte a posturilor de radio din România, nu poți să nu remarci preponderența covârsitoare a melodiilor cântate în limba engleză. Curat monoculturalism… Mai să cred că românii, ca și italienii, grecii, sârbii, ungurii, francezii sau spaniolii și-au pierdut complet și vocea, și orice fel de talent muzical…

Băieţii mei

Îmi plăcea fotbalul atunci când jucau băieţii noştri cu băieţii lor. Cum ar veni, băieţii din Bucureşti cu băieţii din Liverpool, băieţii din Timişoara cu băieţii Lisabona. Acum, când „spaniolul” Messi îl înfruntă pe „englezul” Salah, miza acestor meciuri mă lasă rece. În fotbal pui suflet pentru băieţii tăi, nu pentru nişte mercenari plătiţi regeşte, aduşi din toate colţurile lumii. Uite de-aia ţin eu cu Aurul Brad, cu băieţii mei, în orice ligă or juca ei.

Se face loc în cimitir!

Se face loc în cimitir! Copiii a patru milioane de emigranţi nu vor mai da pe-acasă. Cine să mai îngrijească mormintele bunicilor şi străbunicilor?! Se face loc în cimitir. Va fi loc în faţă! Vin vremuri de murit şi odihnit în capul cimitirului – chiar şi la Bellu se va putea odihni în faţă. Se face loc în cimitir… „Biruinţa” unei generaţii!

Rădăcini

Auzim adesea – prin diaspora, mai ales – de copii „cu rădăcini româneşti”. Nu înseamnă mare lucru. Noi avem nevoie de copii-stejar întregi, cu radăcini, trunchi, ramuri, muguri, frunze şi flori, care să poarte mai departe sufletul românesc. Variantele nu sunt pentru noi…

Căminul de bătrâni

Căminul de bătrâni va fi probabil cea mai productivă afacere din România în următorii 20-30 de ani. Din câte se aude prin gura târgului de pretutindeni, românii se vor întoarce acasă, fără copii, să-și petreacă bătrânețile. După  această perioadă posibilii investitori trebuie să ia în considerare reconfigurarea acestor cămine în spații de locuit pentru viitorii (în)locuitori. Pentru că, nu-i așa, pensionarii nu mai fac copii…

Dihotomii

Dihotomia (români) „de pretutindeni”- de nicăieri seamănă teribil și periculos de bine cu dihotomia (proprietate) „comună”- privată.

Îşi zice o doamnă

Îşi zice o doamnă, integrată bine într-o altă ţară şi dezintegrată bine din ţara ei:

– Nu mai ai ce face în ţară, dacă te întorci. Ţara nu mai e la fel cum am lasat-o… Nu se mai găteşte cum aş vrea, la modă.

Ţara o auzea şi îi spunea:

– Da, nu mai sunt la fel cum m-ai lăsat… M-am mai schimbat şi eu, uneori în bine, alteori mai puţin, ca toate suratele mele din lume. Vremea trece peste toate. Şi peste tine. Nici tu mai eşti chiar la fel. Altădată mă iubeai ca pe o mamă. Acum îmi ceri să mă gătesc în „asfalt” şi în „sisteme”, ca să mă iubeşti. Nu-ţi mai plac potecile mele… Şi nici oamenii mei, fraţii tăi. Şi… prin tine, sunt mai goală de tine! Mai goală de tine şi de copiii tăi. Integraţi departe. Mult mai goală…

Nu mai are, nu mai e

Cei mai simpatici sunt românii din străinătate care spun cu emfază şi superioritate că „n-ar mai putea trăi în România.” Desigur, nici vulturul în văzduh. Dacă nu mai are aripi. Dacă nu mai are suflu. Dacă nu mai e vultur…

Exilul anacronic

Cred că nu strică să amintesc celor care bravează trăind de-a pururi în şi din exil că Pauker, Dej şi Ceauşescu s-au dus de multă vreme. Cu ei s-a dus şi comunismul, cu zarca şi canalul lui. Că oricum am lua-o, cu sechelele comuniste rămase, România este acum o ţară liberă. Că toate închipuitele „patrii spirituale” cu care se amăgesc nu valorează prea mult în faţa patriei reale, lucrare şi spirit deopotrivă. Că un martir precum Mircea Vulcănescu face mai mult decît tot exilul la un loc. Exilul înţelege ce are de făcut, mai trebuie o scânteie dumnezeiască să-l urnească din loc.

Paşoptişti şi „milenarişti”, o comparaţie

Multe s-au schimbat în sufletul românilor de la Unirea Principatelor încoace. Dacă atunci românul dorea să trăiască în interiorul graniţelor naţionale fireşti, acum visează să trăiască în interiorul graniţelor altora. Dacă atunci tinerii paşoptişti plecau la studii în străinătate, trimişi de părinţi, dar dornici să se lumineze şi apoi să se întoarcă în ţară, să pună umărul la creşterea României, acum tinerii „milenarişti” visează să plece şi să rămână acolo definitiv, îndemnaţi chiar de părinţi.

Îngânând sub alt steag

Deşi unul a ajuns aşa cu forţa, altul cu buna, între un basarabean bolşevizat/rusificat în secolul trecut şi un român euroamericanizat azi nu văd diferenţe de fond. Rezultatul e acelaşi: fiecare îngână sub alt steag…

Şi basarabeanul bolşevizat/rusificat, şi românul euroamericanizat vorbeşte perfect limba străinului. Nici unul, nici altul nu (mai) vorbeşte bine româneşte. Copiii lor nu numai că nu vorbesc româneşte, dar nici nu se simt români. Unul a iubit sau iubeşte comunismul, altul iubeşte capitalismul, după cui i-a îngenuncheat mai abitir. Recunosc însă, fiecare s-a înstrăinat în felul lui…

Doina

Doina e ca brânza de capră. Unora le pute, altora le pare o delicatesă…

Omul acid

Se pare că Darwin a avut dreptate. Originea speciilor și a omului este acidul. Acidul dezoxiribonucleic, ADN-ul. Așa se explică foarte bine aciditatea omului contemporan. Firește, am ajuns la „omul acid” cu timpul, prin evoluție, așa cum și spune teoria savantului englez.

Identitatea şi apărătorii ei în diaspora

Îi vedem. Zilnic. Oameni, organizaţii, oameni. Toţi încearcă să apere identitatea românească din diaspora. Siguri pe ei. Vocali. Pompoşi uneori. Încerci să conversezi cu copiii lor în limba română. De-abia bălmăjesc câte ceva… Da, ei apără identitatea românească…

E libertate!

E libertate! Oamenii migrează dinspre oriunde către oriunde pentru salarii mai mari, românii fiind printre cei mai zeloşi. E libertate, totul e permis! Soţii pot migra către femei mai frumoase, soţiile către bărbaţi mai frumoşi (şi mai înstăriţi). E libertate, totul e permis, „e interzis să interzici” (Sartre)! În curând şi copiii vor migra către părinţi mai chipeşi, mai culţi (sic), mai bogaţi; dinspre băieţei înspre fetiţe şi viceversa… Dar, dacă libertate nu-i, nici progres nu-i. Aşa că progresăm, progresăm, progresăm…

Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne

Arheologul sapă prin valurile de pământ, prăbuşite la simpla ocheadă a vremii peste zămislirile omului. Sapă azi, pentru a găsi adevărul de ieri. Adevăr, încă îngropat, purtat, de la arheantrop la modern, pe spinarea tumultuosului trecut. În loc să are pământul, să facă ceva lucrativ, cum ar zice prea-pragmaticul, îşi „pierde vremea” cotrobăind după cioburi de oale, monede şi monumente, prin ascunzişurile şi tainele lumii ce-a fost. Şi bine face, căci tot el, adâncit în adevăr, îi şopteşte ţăranului, ce mângâie pământul cu plugul şi sămânţa, împrejurarile şi locul de unde se trage. De unde îi vine sângele. Îi şlefuieşte sinele şi sinea; şi firea. Îi împrospătează duhul; şi memoria „împrostită” în ultimul timp de gurile răuvoitoare, turbate, ale cobzarilor cetăţii.

Şi, cine cunoaşte mai bine rădăcina şi seva din care vine rodul ogorului, şi sângele poporului din care s-a ivit omul, rodul poporului carevasăzică, dacă nu tocmai ţăranul şi arheologul? Ţăranul, crescând şi adunând recolta cu propria-i sudoare, înţelege(a) ca nimeni altul ciclurile cosmice, zbaterile vieţii, începutul, sfârşitul şi renaşterea ei. Arheologul rânduieşte crugurile vremii, care poartă popoarele şi omul pe calea lumii. Dimpreună reuşesc să se afle, să-şi afle rostul în lumină (că „lumea” de la „lumină” vine), să treacă puntea-ncercată de viforniţa atâtor răutăţi. Să meargă mai departe împreună, dimpreună. Să lase o urmă frumoasă pe lumea aceasta. Să se apropie, prin trăinicia poporului, de veşnicie. Să caute veşnicia de dincolo…

Azi, răutăţile nu mai şuieră pe lângă noi ca-n vremea marilor migraţii sau a războaielor nimicitoare. Şuier de moarte năpraznică, cu ţipete sfâşietoare… Nu… Azi şuieră stins, şerpeşte, pe sârme şi prin aer, în ritmuri de sirenă. Şuier de moarte liniştită, precum injecţia finală. Dacă nu omoară, strică tare. Căci, ce fel de viaţă e asta, dacă nu-i cumva moarte, când albul nu mai e alb, iar negrul nu mai e negru? Când bărbatul nu mai e bărbat, iar femeia nu mai e femeie? Cand familia e spartă de pofte şi nepotriviri imaginare? Când copilul ascultă de sârme, şi ridică mâna la părinţi? Când poporul se mută în altă ţară, uitându-şi copiii acasă? Când, în loc să se întoarcă la ei, să-i înconjure cu sfânta dragoste părintească, le trimite chiloţi prin poştă, pe care să li-i pună străbunicii? Când ţara nu mai e ţară, şi acasă nu mai e acasă? Când casa şi acasă e oriunde, oriunde e pâinea mai mare, nu obligatoriu mai bună? Când poporul, ca şi omul, rodul poporului, se-mpuţinează şi în număr, şi în duh? Când românul acedic visează să plece, ca o încununare a propriei existenţe, tânjind după caii verzi de pe pereţii altora? Când în loc de mândru tricolor, vedem că am rămas cu gaura – ştim noi care – din el? Gaură-lipsă, lipsă de om şi de duh…

Nu! Aceasta nu-i viaţa dorită! Nu-i veacul la care speram să ajungem, când vălul vechiului veac cădea însângerat, acum aproape trei decenii! Nu… Amândouă sunt veacuri care „se înţeleg ca ziua de ieri” în potrivnicii! Dar, în care veac şi unde să mai fugim? Câţi să mai fugim?! Fugirăm deja vreo patru milioane, preţ de o tărişoară…

Nu mai e vreme de fugă. E vreme de întors, de dat piept, de luat în piept. De primenit, împreună. Arheologul – spune-i intelectual, politician, conducător – cel de bună-credinţă, ar trebui să ne ajute sa ne înnoim. Prin adevăr, ca vinul, învechindu-ne. Iar ţăranul – spune-i om „de rând” – să ne facă pâinea bună, cum se face. Ca prescura.

Românii din America văzuţi de Nicolae Iorga în anul 1930

nicolae-iorga-la-detroitÎn anul 1930, din ianuarie până în martie N. Iorga întreprinde un lung şi rodnic periplu în SUA, cu sprijinul comunităţii româneşti de acolo. După ce vizitează New-Yorkul, capitala afacerilor din SUA, se perindă prin celelalte „capitale” americane – de la cea politică, Washingtonul, prin cele industriale, Chicago şi Detroit, prin „lumea învinşilor”, ţinuturile locuite de indieni, până la „capitalele trecutului”, Boston, Princeton şi Harvard, pentru a enumera numai câteva dintre zecile de oraşe şi ţinuturi călcate de savantul român.

În tot acest răstimp este primit de redacţiile principalelor trusturi de presă – inclusiv de proprietarul New York Times –, vizitează bogatele muzee metropolitane şi marile universităţi americane, unde şi conferenţiază. La întoarcere, „notele de drum” şi conferinţele ţinute la Ateneul Român sunt adunate în volumul „America si Românii din America”, o carte în care călătorul laudă ce e de lăudat, şi critică ce e de criticat în SUA.

Iorga nu se îndoieşte de hărnicia şi de dinamica vieţii americanului – „de voie sau de nevoie”, cum subliniază savantul român. Altfel, pe stâncile tari ale New-Yorkului, omul american nu ar fi putut muta „granitul la înălţime”, clădind unul dintre cele mai semeţe oraşe din lume. Nu se îndoieşte nici de mecenatul avuţilor vremii – „Cresuşii de astăzi”, cum le spune –, care au adunat sub cupolele muzeelor metropolitane exponate de poveste din toate culturile şi civilizaţiile lumii.

Marea sa admiraţie este însă îndreptată asupra universităţii americane, fireşte, a celei de prestigiu şi de tradiţie. Fie că vorbeşte de bogăţia bibliotecii, de rânduiala din universitate – adevărat „oraş în mijlocul unei păduri”–, sau de raportul foarte scăzut dintre profesori şi elevi, N. Iorga elogiază universitatea locului, creuzetul unde dospeşte „viitorul Americii”. După cuvântările susţinute de istoricul român la universităţile vizitate, admiraţia şi entuziasmul se dovedesc a fi reciproce. Unul dintre amfitrionii săi academici, profesorul John Gerig de la Universitatea Columbia, spunea despre istoricul român că este „una dintre cele mai mari figuri intelectuale – dacă nu, după cum sunt eu convins, principala personalitate – a lumii moderne”…

Despre românii din America, părerea profesorului este mai degrabă amară, în contrast cu ceea ce se credea şi crezuse el însuşi înainte de a ajunge în mijlocul lor. Mai întâi, N. Iorga observă că numărul românilor stabiliţi acolo este mai degrabă mic – aproximativ 120.000 de suflete –, sortiţi parcă să se stingă în uriaşul „melting pot” american. Apoi, afară de câteva excepţii notabile, românii nu au nici bogăţii fabuloase, şi nici mult timp liber, aşa cum se zvonea prin ţară. Ba, dimpotrivă, situaţia celor mai mulţi e jalnică. Deşi vede unele foloase ale stabilirii peste ocean, N. Iorga spune că „pentru astfel de foloase nu trebuie să întreprindă cineva drumul în America.”

Desigur, cum am menţionat înainte, excepţii există. Bunăoară, dl Landesco ajunge unul dintre conducătorii poliţiei din greu-încercata pe atunci metropolă Chicago, iar dl Feraru, profesor de limbi romanice la Universitatea Columbia. Negustorii români au cele mai curate prăvălii, mai curate decât cele americane, mărfurile lor fiind ţinute în perfectă rânduială, cum învăţaseră în gospodăriile ţărăneşti de unde proveneau. Românii cumpărau de la conaţionalii lor comercianţi, sprijinindu-le astfel afacerile.

Însă mulţi supravieţuiesc în condiţii grele, nici vorbă să aibă un trai îndestulat şi liniştit… Adunaţi în marile capitale industriale, „cei mai mulţi, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea şi mai grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sânt «negrii albi», cum spuneam, ai fabricilor americane. […] Se întâlnesc şi la Philadelphia, dar mai ales la Chicago, unde sunt oţelăriile cele mari, în care se prăpădeşte puterea celui mai vrednic.” Regretul de a vizita SUA (şi) pe banii emigranţilor români este cu atât mai ascuţit, cu cât N. Iorga aude din gura unui bărbat că „aceasta e o ţară de rupt oasele”; iar pe o femeie jelindu-i-se astfel: „Cărăm greutăţile cele mai mari, noi pe umerii noştri.”

Morala simplă şi curată – respectul faţă de părinţi şi familie, cu precădere – dobândită în lumea satului lăsată în urmă încă se păstrează în familiile şi comunităţile româneşti. Cu ajutorul unor preoţi inimoşi, care în timpul slujbelor şi adunărilor sărbătoreşti făceau să plângă toată biserica, comunitatea rămâne deocamdată închegată. Totodată, apar şi primele semne de îndepărtare de matca românismului. Ironia soartei, aflat tocmai în casa unui asemenea preot, eminentul istoric nu apucă să-l vadă pe feciorul gazdei, pentru că „nu ştia româneşte şi se indigna când i se spunea că ar putea să intre în contact cu Românii.”

Însă menirea cea mai însemnată a călătoriei cărturarului român în SUA a fost, aşa cum recunoştea cu francheţe, să-i îndemne pe românii de acolo să vină înapoi. Profesorul însuşi a rugat cinci „fete” să se întoarcă în ţară, la Văleni, să predea engleza aici. N. Iorga simţea că românii din America se topesc încetişor în marea masă a poporului american: „Şi tocmai de aceia nu trebuie să-i lăsăm acolo.” Cum spunea peste timp şi  peste generaţii un alt eminent istoric, Dan Berindei, descendent al voievodului Constantin Brâncoveanu: „Fără limbă, fără istorie, fără geografie nu mai eşti fiul acestui pământ.” Iar N. Iorga, în scurta sa călătorie în ţara americană, s-a luptat, după puterile lui, să-i aducă acasă pe fiii acestui neam. Astăzi se pare că nimeni n-o mai face…

D-ale copiatului

Ţărani şi copilAr fi greşit să ne imaginăm că doar V. Ponta, L. Kövesi – dacă se va dovedi că este aşa, aşteptăm! – şi ceilalţi „doctori” de cumetrie academică din politica şi administraţia noastră, copiază. Nu… Cu toţii copiem! Dar trebuie să desluşim când să şi când să nu facem acest lucru.

Gândurile, ideile, cuvintele noastre sunt extrase în mare măsură din experienţele, lecturile şi pildele pe care le vedem şi le auzim în lume. De altfel, dacă ne uităm la etimologia cuvântului, „copia” în latină înseamnă „belşug”. În acest sens, prin copiere, prin înmulţire, ne îmbelşugăm. Mare parte din viaţa noastră materială şi spirituală are ca fundament copierea; se îmbogăţeşte şi se primeneşte prin copierea gândurilor, cuvintelor şi faptelor celor din trecut şi din prezent. Până la un punct, copierea este necesară şi benefică. Automatismele, de pildă… Pruncul învaţă, prin copiere, de la tată şi de la mamă, să mănânce, să vorbească, să umble, cum să se poarte. Nu se poate reinventa roata cu fiecare răsărit de soare…

În câmpul ştiinţific însă a reproduce o frază sau o idee de-a altcuiva, fără a indica sursa se numeşte plagiat, delict taxat cu promptitudine şi pe bună dreptate atunci când este detectat. Nu de alta, dar plagiatorul vrea să tragă foloase din munca altuia… Vrea să fie original… Să dobândească un meşteşug prin vicleşug… N-am înţeles niciodată de ce politicianul sau administratorul român cu pricina şi-a dorit cu atâta zel titlul de „doctor”. Când avea deja şi putere, şi faimă, şi bani… Şi, dacă banii n-au miros, disertaţiile au, pot răspândi mirosuri grele oricând. Să fi fost atât de sfidător încât să-şi imagineze că românul va crede în autenticitatea şi originalitatea cercetării lui?! Nu numai ca n-a crezut, dar mulţi, cum aud în jurul meu, se şi îndoiesc că politicianul sau administratorul şi-ar fi scris singur lucrarea…

Pe de altă parte, dacă tot am pomenit de originalitate, să nu ne îmbătăm cu apă rece. În esenţă, aceasta arareori există în artă, în ştiinţă, chiar şi în viaţa de zi cu zi. Mulţi „hoţi neprinşi” mărşăluiesc cu tezele şi operele lor ca „negustori cinstiţi” prin toată lumea asta largă. Arborele culturii şi al civilizaţiei lumii este deja atât de vast şi de ornamentat, încât adăugarea unei luminiţe nu schimbă prea mult lucrurile. Se schimbă, poate, doar atunci când cenzorul le stinge intenţionat pe acelea care ar merita cu prisosinţă să strălucească. Căci se practică şi aşa ceva. Din ce în ce mai des…

Dacă acceptăm că faptul de a copia nu este esenţialmente un lucru rău, ba chiar necesar în multe cazuri, întrebarea care se pune e: „Pe cine copiem?” Dintr-o mărturie aflu că într-un cătun transilvan, pe la începutul deceniului ’60 al veacului trecut, „nebunul satului” încălcă tabuurile impuse de comunişti, organizând „steuaşii” şi „ţurcaşii” să colinde casele de Crăciun. După ani şi ani în care satul stătuse mut şi amorţit în sfânta zi prin lege, un om îndrăzni să spargă opreliştile vremurilor, resuscitând tradiţiile la Crăciun. Luat apoi la rost de comunişti, omul nostru le-a răspuns curajos că nu mai acceptă ca orânduirea să-şi vâre coada în Crăciunul oamenilor, şi că preferă să-şi copieze strămoşii decât să mai fie părtaş la „muţenia” indusă de ei. În cele din urmă politrucii nu i-au făcut nimic „nebunului”. „Muţenia” comandată de ei n-a mai prins la nimeni şi n-au vrut să rişte o răzmeriţă locală… De-atunci, în acel cătun oamenii şi-au reluat obiceiurile şi tradiţiile nestingheriţi. Iată un exemplu reuşit de copiere. O copiere firească, legitimă, care, în acest caz, a înlocuit „muţenia” comunistă cu sărbătoarea tradiţională…

Dar, de la a copia un strămoş şi până la a copia un „oarecare” – de obicei din mediul virtual, distant, aproape impersonal – cum se întâmplă azi, e cale lungă… Cu primul ai totul de împărţit, cu cel de-al doilea, nimic, că e atât de departe şi de vremelnic.

Bunăoară – cum mi se întreba o mamă -, ce s-o fi petrecut cu tânărul zilelor noastre de nu mai seamănă deloc nici cu părinţii, nici cu bunicii lui?! (Nu zic să fie „la fel”, dar să nu mai semene „defel” cu ei, parcă frizează cealaltă extremă.) De se îmbracă, vorbeşte şi cântă mai mult „străineşte” decât româneşte?! S-o fi „integrat” în lumea mare; dar cu preţul „dezintegrării” din lumea mică, cea de lângă el… S-o fi „pistriţit”, zic, parafrazându-l pe Dinu Săraru… Că dacă-l pui lângă un adolescent de pe te miri unde, afară de faptul că zice „fra” în loc de „bro”, arată şi se manifestă cam la fel… Şi-al nostru l-a copiat pe celălalt, nu invers, arătând o slugărnicie spirituală deloc de invidiat. Apoi, de ce s-o fi „turcit”, ca Mihnea, de îi pute istoria, credinţa, identitatea şi obiceiul nostru?! N-ar fi mai bine, oare, ca, după ce va fi scormonit prin toate aceste „moş”-teniri, să se facă într-atât de original, încât tocmai tânărul celălalt să-l copieze?! Eu cred că da. Iar soluţiile, deja sugerate mai sus, îi sunt la îndemână…