Trădăţionalistul

Deşi înrudit cu politicianistul şi ignorantul (dar şi cu ciocoiul,  ipocritul, lingăul şi profitorul), trădăţionalistul este totuşi o arătare transcarpatică aparte, care transcende toate aceste categorii. Translucid, că-l vezi şi nu prea, e lucid şi nu prea, transhabarnist, că ştie şi nu prea, trădăţionalistul transpontic se deosebeşte de toate celelalte arhetipuri amintite, atât de dezbătute în literatura şi politica noastră, prin simplul fapt că a fost odată bine legat de tradiţiile ţării. Asta e, trădăţionalistul a fost, mai la începuturi, un tradiţionalist devotat, bine ancorat în rânduiala lumii din care a fost zămislit.

Acum nu mai e. Sau mai e doar pe jumătate, pentru că în noul arheu transdanubian s-au contopit, prin împrejurări numai de el ştiute, tradiţia (de la latinescul traditio = transmitere, tradiţie; învăţământ) cu trădarea (de la tradere = a da, a preda, a vinde).

Trădăţionalistul din politica de azi, post sau transreferendum 2018, nu mai este politicianistul sadea, acela care, cum spunea C. Rădulescu-Motru,  spoliază legal, cu consimţământul poporului. Nu… Trădăţionalistul recent spoliază cu mănuşi, „altfel”, îmbinând, cum deja ştim, tradiţia cu trădarea. Îmbrăcat în costum naţional, cu ie, nădragi, chimir şi clop, se duce la nedei si la „zilele oraşului” să facă poze electorale dimpreună cu poporul, pe de-o parte, dar şi să aranjeze niscaiva ciubucuri (cuvânt şi meteahnă rămase de pe vremea turcocraţiei) din contracte oferite mărinimos din banii publici. Că se fac asemenea aranjamente n-ar fi aşa de grav. Peste tot în lumea asta se mai şoptesc preţurile şi comisioanele înainte de vreo licitaţie, dar să tot dai contracte oneroase, să tot faci ciubucuri babane, şi nici măcar să termini lucrarea (sau autostrada, ce-o fi) după doi, hai, trei ani de întârziere, asta numai un trădăţionalist poate face. Ce-i mai rău e că şi trădaţionaliştii transnaţionali (au şi ei…) înfulecă cu aceeaşi poftă ce-au poftit, dacă nu cumva cu una mai nestăvilită, hălci întregi din banul public, dându-ne la schimb eternele mărgeluţe de sticlă. Şi-atunci de unde autostrăzi, spitale şi şcoli noi?!

Apoi, trădăţionaliştii noştri din politica transromânească organizează referendumuri pe repede ’nainte, dar nu binevoiesc să le şi sprijine mediatic; sau prin puterea exemplului, că de aia sunt în capul tarii: vlădici, nu opinci. Ba, unii dintre ei, s-au dus noaptea, „ca hoţii”, cum ne învaţă „rezistenţii”, când zarurile erau deja aruncate, arătând, nimic altceva, că trădăţionalist la trădăţionalist nu-şi scoate ochii. Că era „da” sau „nu”, numai bine că aflam unde suntem în ceea ce priveşte definirea constituţional-spinoasă a familiei, cât ne-am globalizat sau (re)naţionalizat în ultimii treizeci de ani. Dar aşa, prin acest transboicot generalizat rarisim, nu numai că nu aflarăm nimic oficial, dar ne şi limitarăm opţiunile în faţa trădăţionaliştilor transnaţionali, care aşteaptă de ani de zile să ne ghiftuiască cu ultimele ideologii (nu tehnologii) în domeniu.

Asupra trădăţionalistului ignorant nu are rost să zăbovim prea mult, din lipsa de nuanţe. Un ignorant este un ignorant, în orice epocă, oricâte şcoli ai deschide, orice ai face… Cu diferenţa că trădăţionalistul nostru se cam ia, ca un papagal, după toţi epigonii cu pretenţii de filosofi, diseminaţi cu atâta generozitate pe toate canalele mediatice. Că altfel n-ar fi spus L. Blaga că „prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie”.

Totuşi, odată cu referendumul deja răposat, trebuie amintite câteva născociri unice ale trădăţionalistului ignorant, cel care, printre altele,  se distrează în limba engleză şi merge la înmormântare în limba română. Mai întâi, şi-a închipuit că referendumul va fi fraudat de partidul aflat la putere. Că întrebarea nu e clară (ce-i drept, pentru trădăţionalist trebuia să fie formulată mai clar). Că nu se schimba nimic. Că nu e nicio miză. Apoi, că L. Dragnea îşi pregăteşte salvarea de puşcărie; şi alte câteva bazaconii-cheie vehiculate meşteşugit în toată transmedia. Acum, întreb şi eu, smerit şi retoric, cum era, oameni buni, să se fi întamplat toate acestea, în văzul lumii, sub ochiul şoimănesc al glorioasei uniuni transeuropene?!

Toată tărăşenia referendumului a arătat precum dialogul dintre un mut şi un surd, stând spate în spate. Nici unul, nici altul n-a reuşit să înţeleagă o iotă. Totuşi, să nu fim pesimişti. La final, am înfrânt, chiar dacă „victoria” noastră seamănă mai mult cu cea de la Turtucaia, decât cu cea de la Mărăşeşti… Şi noi, cei 80%, Şi noi, cei 20%. Noi, cei 80%, am aplaudat, iar noi, cei 20%, ne facem partid. Totul sub aleasa ţopăială a trădăţionaliştilor, care, nu-i aşa, şi-au văzut visul împlinit.

Şi-aşa o să fie: cum o vrea bunul Dumnezeu, pentru creştini, sau, ştiu şi eu, să nu greşesc, Marele Anonim, pentru toţi cei care au transgresat deja creştinismul.

Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

Motto: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.” (N. Bălcescu)

Am oprit acum o vară la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu. Nu era nimeni acolo afară de noi. Ne-am mai plimbat prin lăcaş, de la Gorunul lui Horea până la gorunii sădiți de Casa Regală şi înapoi. Când ne-am întors la mormântul Craiului, am găsit acolo un bărbat cu soția şi cu doi prichindei. Bărbatul, cu un copilaş in brațe, s-a aplecat, a pus mâna pe țărâna mormântului murmurând: „Iancule, avem nevoie de o sută ca tine”! Desigur, se referea la salvarea țării.

Si-a luat copiii şi sotia – fără să ne bage în seamă – îndreptându-se intr-o linişte ceremonială către masină. Pesemne că erau in mare grabă. Dar, ce grabă! Cât să rosteşti suferință şi speranță într-un lăcas sacru, şoptind, auzit doar de Iancu, de câțiva martori anonimi, dar din acelaşi neam – unul chiar mărturisitor de-acum, cum se vede – şi, cu siguranță, de Dumnezeu. Durere şi nădejede, surde dar izbăvitoare.

Acum, înainte de alegeri îmi răsuna în minte cuvintele lui. Le mărturisesc. Si-i dau dreptate… Dar cu cine să votezi? De unde vreun Iancu? Niciunul dintre candidații de azi nu se ridică nici la degetul lui mic. „Răul cel mai mic” l-am mai votat, ne-ajunge, pân’aici. Strânşi bine în chingile istoriei, a unei istorii pervers-camuflate, nu ne rămâne decât să ne luăm în piept cu ea, unul câte unul, de jos în sus, cu răbdare, dragoste şi înțelepciune, punând piatră pe piatră. De sus în jos, din ierarhiile istorice nu mai vine nimic pentru noi. Doar de la noi înşine… Şi de la Domn!

PS: De luni ne va fi mai bine, dihonia acestor alegeri se va risipi. De-abia de-atunci vom vedea ce-avem de făcut…

Doar Dumnezeu are voie să se plictisească

Plictiseala SmokingcoolartMda… Aud tot mai des în juru-mi că oamenii se plictisesc. Că, auzit-ai, n-au ce face…
Prichindeii se plictisesc, mai ales dacă le şterpeleşti din poală sfânta telefono-tabletă, care oricum, mai isteţi, mai zmei şi cosânzene nu-i face. Bobocii adolescenţi se plictisesc. Trăiesc numai prin senzaţii tari şi poveşti vorbite prin aparate, la depărtare cu precădere, cu oameni din depărtări cu precădere.
Oamenii mari se plictisesc si ei, cum altfel?! Chiar auzeam pe cineva din preajmă, corporatist, care spunea că şi dacă ar avea bănet cu toptanul, tot ar mai merge la slujbă. Ei, bine, asta da vocaţie, asta da atracţie : atracţia cubului, a chiubicăl-ului.
La bătrâni încă n-am remarcat această plângere. Mai mult le e teamă de urât. Că nu e chiar totuna. Dar, să nu ne uimească, se prea poate să se molipsească şi ei de la ăilalţi, meşteşugari în de-ale plictiselii. Bătrân plictisit, ăsta da amurg.
Fără nicio lipsă de modestie, nu m-a încercat niciodată această „trăire a netrăirii”. Dimpotrivă… Cum să ne plictisim, când aici trăim doar o fărâmă din nesfârşitul lumii? Cum să ne plictisim când suntem înconjuraţi de atâtea minunăţii şi taine? Când să ne mai plictisim, atunci când iubim?!
Doar Dumnezeu are voie să se plictisească. Dar nu voieşte.

M-am salvat ca om

BrancusiSă te salvezi ca om, iată o înaltă menire a oricarui trecător-trăitor pe-această lume, hic et nunc.
Dar ca să te salvezi ca om, mai întâi trebuie să fi fost făcut om cândva, şi să fi fost rămas aşa o viaţă’ntreagă, dincolo de căderile fragmentare în sub-om, uneori fireşti, şi de cele mai multe ori iertate, daca ştii cum şi cui sa adresezi iertările.

Si, ca să fi fost făcut om trebuie să fi avut mamă si tată, că de-acolo vine vorba „fără mamă, fără tată”, când ne apare-n cale câte-un ne-om. Tebuie să fi avut mosi si babe, unchesi si mătusi, care să te fi învățat ce e zigzagul, rombul, floarea si cruciulița de pe pânza albă de cânepă, si de ale căror poveți să te fi legat pe viață.

Trebuie sa fi avut vecini, dascali, si prieteni cu care sa fi trecut prin marile jocuri si imprejurari de neuitat; din care ai invatat cum sa fii om. Si-o toaca, si-o Biserica, si-un calugar taindu-ti calea, tacut si tainic. Si toata dragostea lor. Drag-o-ste(a). Drag de o stea. Drag ca de o stea. Cea care e dincolo de văzduh. Văz-duh. Acolo unde văz duhul.

Trebuie sa fi avut o salcie sau un brad al tau sub care sa te fi rugat la ceas de incercare sau visare. Un rau, o balta, o gura de delta, sau o mare in care sa te fi scaldat sub soarele amiezii, inganad dupa, „auras, pacuras…”. Si-o campie, o magura, si-un munte – acelasi care, mai deunazi, se batea in capete cu altul – strabatute in drumurile tale de tristete, nepasare sau fericire, cu sentimentul ca ar fi ale tale, ca ar fi parte din tine.Trebuie sa fi avut un loc, numai al tau, cu care sa te confunzi, hic et nunc si-n vesnicii. Si oameni, numai ai tai, cu care sa te impletesti. Hmm… Tara se cheama. Tara ta!

În sfârsit, ajuns om, ca să te salvezi ca om, mai trebuie să şi vrei. Iar salvarea ca om, se vede, printre multe altele, după urma – şi rădăcina, sămânţa – pe care o lasi dupa amurgul tau. O urmă frumoasă – la Platon, frumosul şi adevărul sunt unul şi acelaşi lucru – arată că te-ai salvat ca om. O urmă urâtă? E simplu binomul, contrariul: lipsa salvării, căderea.

Brâncuşi bunăoară, e limpede, a fost, a vrut şi s-a salvat ca om. A lăsat după el o urmă sublimă. S-a salvat ca om, aşa cum a şi spus-o în câteva cuvinte care, poate, în această lume a amestecurilor si relativizărilor fără noimă, ar trebui mai bine cunoscute:

„Am fost şi eu trimis de mic copil, la pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea; şi m-am salvat ca OM!… ”

Câteva informaţii despre colonii, pax britannica şi război

Toată lumea ştie că una dintre cauzele principale ale declanşării primului mare război mondial (Marele Războiu) a fost neînţelegerea Marilor Puteri în ceea ce priveşte distribuţia dominaţiei coloniale. În volumul „Sociologia războiului” (Sociologia militans) a distinsului sociolog Dimitrie Gusti, se găsesc câteva date, mai mult decât grăitoare, cu privire la situaţia coloniilor înainte de Marele Războiu şi despre război, în general.

Statistica colonii 1910-Sociologia militans

În tabelul de mai sus, putem remarca uriaşele întinderi coloniale ale Angliei, în comparaţie cu toate celelalte puteri europene. Pentru elocvenţa tabelului extras din cartea lui D. Gusti, i-am adaugat o nouă coloană în care am prezentat „numărul de Românii” deţinute de fiecare stat în parte (suprafaţa colonială împărţită la suprafaţa României). Aşadar Anglia stăpânea în 1910 nu mai puţin de 123 de Românii, în timp ce „sărmana” Italie doar două. În aceeaşi perioadă, Franţa se mulţumea cu 25 de Românii, iar Germania cu 11. Mai măruntele Belgia, Olanda şi Portugalia aveau în posesie, 10, 9 şi respectiv 9 Românii. Evident că Germania şi Italia, la mărimea şi puterea lor economică şi militară, erau cele mai frustrate. La acea vreme, România avea doar o Românie, şi aceea neîntregită…

Părea destul de limpede că Anglia nu va putea menţine această stăpânire teritorială uriaşă, fără a întâmpina opoziţia celorlalte puteri. Ceea ce s-a şi întâmplat prin izbucnirea Marelui Războiu. A existat însă şi o opoziţie internă împotriva anexării de noi şi noi provincii, venită mai ales din partea adepţilor ideilor liber schimbiste, care susţineau că Anglia poate beneficia de toate avantajele comerţului cu coloniile, fără a se implica în administraţia lor. Acest grup (Disraeli, Gobden, Gladstone) se împotrivea anexării noilor colonii, susţinând chiar părăsirea vechilor colonii (în acest caz se refereau, mai ales, la India). Atitudinea explică, bunăoară, faptul că Anglia a refuzat de două ori (1859 si 1871) înglobarea (protectoratul) insulelor Fiji în imperiul britanic, deşi locuitorii insulelor o cereau insistent. Totuşi, Insulele Fiji au trecut sub protectorat englez în 1874, dobândindu-şi independenţa aproape 100 de ani mai târziu, în anul 1970.

Curentul împotriva perpetuei extinderi coloniale engleze este reliefat de cartea lui Norman Angell (1872-1967), Marea Iluzie (The Great Illusion, publicată în 1910, care includea şi vestitul pamflet „Iluzia Optică a Europei”, publicat în anul precedent). Gânditorul şi politicianul englez afirma că atunci când Germania a anexat Alsacia, niciun german nu a câştigat o singura marcă; în general, orice anexare teritorială nu aduce niciun beneficiu cetăţenilor naţiunii expansive. N. Angell povesteşte şi o anecdotă inspirată, menită să demonstreze tezele sale, incluzând între aceste teze mai ales dezavantajele cunoscutei „pax britannica”. În timpul jubileului reginei Victoria, în faţa cortejului jubiliar, un sărac englez „jubilează”:

„Posed Australia, Canada, Neo-Zelanda, Indiile, Birmania, Insulele pacifice, – şi cu toate acestea mor de foame, îmi lipseşte până şi o bucată de pâne. Sunt cetaţeanul celei mai mari puteri a lumei moderne, eri am fost nevoit însă să cer de pomană unui negru sălbatec, care m’a refuzat cu dispreţ.” [Read more…]

Îndemnul lui Nicolae Iorga adresat românilor din America şi Rusia

Nicolae Iorga despre eroismÎn scurtul său volum „Pentru Ţăranul Român” , publicat în anul 1931 la Editura „Astra” din Sibiu, Nicolae Iorga se adresează românilor din America şi Rusia în capitolul XVIII în felul următor:

„Am auzit, adeseori, români din America, judecând cu asprime starea de lucruri din toată România Mare după răsboiu, şi încheind criticile lor, pe cari mă grăbesc, deşi cu durere, să le recunosc ca îndreptăţite, cu hotărârea nestrămutată de a rămânea acolo, în ţara unde omul îşi află locul, dacă-l ocupă cu cinste, are şi tot folosul de pe urma îndeletnicirilor sale, trăind apoi ca om liber între oameni liberi.

Totdeauna însă le-am răspuns însă cu ceeace voiu însemna şi aici, la ceasul când de acasă vin ştirile cele mai urâte, de înteţită duşmănie, cu care oamenii îşi pierd un timp pe care l-ar putea întrebuinţa altfel. [Read more…]

Când nu mai poţi da şi Cezarului şi lui Dumnezeu

Orice om cu scaun la cap, întelept, ştie prea bine ca banii n-ajung niciodată. Fără a bagateliza binefacerile prosperităţii, importanţa pâinii de zi cu zi, cine işi canalizează totuşi întreaga energie numai înspre activităţile de facut bani, are mari şanse să şi-o irosească în van; să treacă viaţa pe lângă el ca săgeata. Pentru că, aşa cum spuneam, banii n-ajung niciodată, iar goana după ei, e o goana fara sorţi de izbândă, nesfârşită, si, uneori, morbidă.

Idolatria banului şi, implicit, a consumului, alături de idolatriile ideologiilor (stânga sau dreapta?, Steaua sau Dinamo?) şi eroticului, sunt toate trei excese caracterologice moderne. Aceste trăsături umane răsturnate, din nefericire dominante în societatea contemporană, induse zic eu – mai ales de factori exogeni (media, modă, “făuritorii” de păreri, ş.a.m.d.) –, au izvodit un tip de om decăzut, egoist, pătimaş, aflat într-o permanentă stare de război cu propia-i fiinta, şi cu lumea din care face parte. [Read more…]

„Reacţiunea” – Fragmente

Mihai EminescuLa 22 iulie 1880, Mihai Eminescu publica în Timpul articolul intitulat “Reacţiunea”. Cu un limbaj tăios, tradiţionalist prin excelenţă, M. Eminescu face praf întreaga rânduială politică şi cosmopolitismul dezagregant al vremurilor sale; vremuri care, cel puţin în unele laturi, seamănă teribil cu cele actuale… Trei fragmente din acest articol mai jos:

“Programul nostru zicea: teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit cu încetul simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic odată la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar in ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră. [Read more…]