D-ale copiatului

Ar fi greşit să ne imaginăm că doar V. Ponta, L. Kövesi – dacă se va dovedi că este aşa, aşteptăm! – şi ceilalţi „doctori” de cumetrie academică din politica şi administraţia noastră, copiază. Nu… Cu toţii copiem! Dar trebuie să desluşim când să şi când să nu facem acest lucru.

Gândurile, ideile, cuvintele noastre sunt extrase în mare măsură din experienţele, lecturile şi pildele pe care le vedem şi le auzim în lume. De altfel, dacă ne uităm la etimologia cuvântului, „copia” în latină înseamnă „belşug”. În acest sens, prin copiere, prin înmulţire, ne îmbelşugăm. Mare parte din viaţa noastră materială şi spirituală are ca fundament copierea; se îmbogăţeşte şi se primeneşte prin copierea gândurilor, cuvintelor şi faptelor celor din trecut şi din prezent. Până la un punct, copierea este necesară şi benefică. Automatismele, de pildă… Pruncul învaţă, prin copiere, de la tată şi de la mamă, să mănânce, să vorbească, să umble, cum să se poarte. Nu se poate reinventa roata cu fiecare răsărit de soare…

În câmpul ştiinţific însă a reproduce o frază sau o idee de-a altcuiva, fără a indica sursa se numeşte plagiat, delict taxat cu promptitudine şi pe bună dreptate atunci când este detectat. Nu de alta, dar plagiatorul vrea să tragă foloase din munca altuia… Vrea să fie original… Să dobândească un meşteşug prin vicleşug… N-am înţeles niciodată de ce politicianul sau administratorul român cu pricina şi-a dorit cu atâta zel titlul de „doctor”. Când avea deja şi putere, şi faimă, şi bani… Şi, dacă banii n-au miros, disertaţiile au, pot răspândi mirosuri grele oricând. Să fi fost atât de sfidător încât să-şi imagineze că românul va crede în autenticitatea şi originalitatea cercetării lui?! Nu numai ca n-a crezut, dar mulţi, cum aud în jurul meu, se şi îndoiesc că politicianul sau administratorul şi-ar fi scris singur lucrarea…

Pe de altă parte, dacă tot am pomenit de originalitate, să nu ne îmbătăm cu apă rece. În esenţă, aceasta arareori există în artă, în ştiinţă, chiar şi în viaţa de zi cu zi. Mulţi „hoţi neprinşi” mărşăluiesc cu tezele şi operele lor ca „negustori cinstiţi” prin toată lumea asta largă. Arborele culturii şi al civilizaţiei lumii este deja atât de vast şi de ornamentat, încât adăugarea unei luminiţe nu schimbă prea mult lucrurile. Se schimbă, poate, doar atunci când cenzorul le stinge intenţionat pe acelea care ar merita cu prisosinţă să strălucească. Căci se practică şi aşa ceva. Din ce în ce mai des…

Dacă acceptăm că faptul de a copia nu este esenţialmente un lucru rău, ba chiar necesar în multe cazuri, întrebarea care se pune e: „Pe cine copiem?” Dintr-o mărturie aflu că într-un cătun transilvan, pe la începutul deceniului ’60 al veacului trecut, „nebunul satului” încălcă tabuurile impuse de comunişti, organizând „steuaşii” şi „ţurcaşii” să colinde casele de Crăciun. După ani şi ani în care satul stătuse mut şi amorţit în sfânta zi prin lege, un om îndrăzni să spargă opreliştile vremurilor, resuscitând tradiţiile la Crăciun. Luat apoi la rost de comunişti, omul nostru le-a răspuns curajos că nu mai acceptă ca orânduirea să-şi vâre coada în Crăciunul oamenilor, şi că preferă să-şi copieze strămoşii decât să mai fie părtaş la „muţenia” indusă de ei. În cele din urmă politrucii nu i-au făcut nimic „nebunului”. „Muţenia” comandată de ei n-a mai prins la nimeni şi n-au vrut să rişte o răzmeriţă locală… De-atunci, în acel cătun oamenii şi-au reluat obiceiurile şi tradiţiile nestingheriţi. Iată un exemplu reuşit de copiere. O copiere firească, legitimă, care, în acest caz, a înlocuit „muţenia” comunistă cu sărbătoarea tradiţională…

Dar, de la a copia un strămoş şi până la a copia un „oarecare” – de obicei din mediul virtual, distant, aproape impersonal – cum se întâmplă azi, e cale lungă… Cu primul ai totul de împărţit, cu cel de-al doilea, nimic, că e atât de departe şi de vremelnic.

Bunăoară – cum mi se întreba o mamă -, ce s-o fi petrecut cu tânărul zilelor noastre de nu mai seamănă deloc nici cu părinţii, nici cu bunicii lui?! (Nu zic să fie „la fel”, dar să nu mai semene „defel” cu ei, parcă frizează cealaltă extremă.) De se îmbracă, vorbeşte şi cântă mai mult „străineşte” decât româneşte?! S-o fi „integrat” în lumea mare; dar cu preţul „dezintegrării” din lumea mică, cea de lângă el… S-o fi „pistriţit”, zic, parafrazându-l pe Dinu Săraru… Că dacă-l pui lângă un adolescent de pe te miri unde, afară de faptul că zice „fra” în loc de „bro”, arată şi se manifestă cam la fel… Şi-al nostru l-a copiat pe celălalt, nu invers, arătând o slugărnicie spirituală deloc de invidiat. Apoi, de ce s-o fi „turcit”, ca Mihnea, de îi pute istoria, credinţa, identitatea şi obiceiul nostru?! N-ar fi mai bine, oare, ca, după ce va fi scormonit prin toate aceste „moş”-teniri, să se facă într-atât de original, încât tocmai tânărul celălalt să-l copieze?! Eu cred că da. Iar soluţiile, deja sugerate mai sus, îi sunt la îndemână…